— Săracul Otto, spuse Johannsen. Nu-i obișnuit să mă vadă așa de agitat.
Trebuie să-l las afară, altfel o să-și arate nemulțumirea într-o manieră
distructiva.
Johannsen adăugă cu voce joasă.
— Roade picioarele pianului. Știe că asta mă înnebunește.
Înainte ca Berg să poată protesta, bărbatul ieși din încăpere. Câteva minute mai târziu aducea după el o bestie legată cu lanț.
De fapt, bestia îl trăgea pe el: un monstru de câine cenușiu și masiv, cu maxilare impresionante și pielea de la fălci atârnându-i. Din bot îi cădeau salivă și spumă. Mușchii puternici, pronunțați, se încordau la fiecare mișcare. Cântărea probabil aproape o sută de kilograme. Imediat se îndreptă
spre Berg, frecându-și fața fioroasă de genunchii lui, adulmecând și lăsându-și balele pe pantalonii lui. Lui Berg îi plăceau în general câinii, dar bestia aceasta era atât de uriașă încât tăia cheful oricărui iubitor de animale. Berg nu făcu nicio mișcare, așteptând ca idiotul de Johannsen să-și potolească
namila. Trecură câteva clipe în care niciunul nu scoase nicio vorbă.
— Ah, Otto vă place, spuse Johannsen cu un zâmbet. Dă din coadă.
Deodată o limbă aspră începu să-l lingă pe Berg pe față.
— Poate reușiți să-l convingeți pe Otto să stea liniștit ca să putem discuta, Herr Johannsen.
Johannsen smuci lanțul și câinele se dădu deoparte.
— Platz.
Încă o smucitură din lanț.
— Platz, Otto. Culcat.
În cele din urmă namila se întinse pe podeaua de lemn cu capul sprijinit pe gheata lui Berg.
— E doar un pui uriaș, de fapt. N-am fost niciodată amenințat, dar mă
întreb ce-ar face dacă chiar aș fi atacat.
— Vă îngrijorează faptul că ați putea fi atacat?
— Bineînțeles că da. În ciuda asigurărilor din partea autorităților, străzile mișună de huligani în căutare de ținte asupra cărora să se repeadă.
— Se exagerează cu privire la dezordine, care se limitează doar la câteva zone și la câteva persoane de o anumită etnie.
— Prostii. După evrei și țigani, Hitler o să umble după alții – comuniști, liberali și profesori liber-cugetători de la universitățile noastre – așa-ziși degenerați.
Vocea lui Johannsen devenise puternică și ascuțită.
— Nu se va mulțumi decât când fiecare cetățean al Germaniei va mărșălui prin Rusia. Știu cum gândesc oamenii ca el. Am fost în armată – ca rezervist.
VP - 198
Am fost în Belgia. Nu sunt străin de dragostea pentru ordine a germanilor.
Dar aceste animale… e dincolo de…
Arătă cu mâna spre creațiile lui Matisse.
— Toată splendoarea asta va deveni doar o relicvă a unor vremuri progresiste trecute.
Discursul împotriva lui Hitler îl lăsă fără suflu. Se prăbuși într-un scaun, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu o batistă pe care o scosese din buzunarul halatului. Cățelușul cel pufos se cuibărise în poala stăpânului, dar Otto își înălță capul îngrijorat. Johannsen începu să-l mângâie absent pe cap.
— Știu și eu… poate sunt prea bătrân pentru orașul acesta.
— Poate că e reacția la descoperirea a doua femei ucise.
Johannsen încuviință cu convingere.
— Herrjemine, a fost un coșmar! Vreau să spun că una era îndeajuns, dar două?
— Îngrozitor, îl compătimi Berg. Poate că e greu să răspundeți la o astfel de întrebare, Herr Johannsen, dar nu vă amintiți nicio asemănare între primul corp pe care l-ați descoperit și cel de-al doilea?
— Nu vă pot ajuta, Inspektor. Tot ce îmi amintesc este că am alergat cu Otto și cu Misty până am dat de un polițist.
— Deci chiar nu vă amintiți cum zăceau corpurile sau…
— Nimic… în orice caz, nu prea multe.
— Spuneți.
