Kraftrad, când pe el, de-a lungul aleilor pavate, nepăsându-i de înjurăturile VP - 245

furnizorilor și de epitetele furibunde pe care i le aruncau negustorii. Ajunse la Gärtnerplatz. Repede coti la stânga, apoi la dreapta.

Soarele apusese. În câteva minute va fi întuneric. Va domni anarhia: stăpâna nopții. Ascunse de vălul nopții, fantomele terorii îi vor vâna pe acei nefericiți lipsiți de apărare. Berg își ridică ochii la cerul din amurg. De-ar mai fi lumină să-l poată găsi pe Gottlieb.

La dreapta, apoi la stânga și iarăși la dreapta.

Nu era timp de pierdut. Zona ar fi trebuit să i se pară cunoscută, dar tot ce vedea erau blocuri de locuințe – clădiri dărăpănate, una după alta. Oameni terorizați grăbindu-se să ajungă acasă. Est-europeni cu ten măsliniu – evrei, polonezi, cehi, țigani, români – cu toții agitându-se frenetic, baricadând geamuri și uși.

Știau ce urma. Deși era încă departe, zgomotul și cântecele se auzeau din ce în ce mai tare.

Încă o curbă la stânga.

Zona i se păru oarecum familiară. Da, se gândi Berg. Aici era. Încetini în timp ce se atent la clădirile dărăpănate. Oare care din ele era? Cea de la mijlocul străzii… ori cea de pe partea opusă? Se opri la unul din blocurile de locuințe, sperând că nu greșește, trăgând Kraftrad-ul pe trotuar, apoi pe ușa de la intrare. Holul era aproape neîncăpător pentru motocicletă. Se uită o clipă de jur-împrejur. Da, era sigur că aceasta era clădirea. Recunoscu pardoseala uzată și scara putredă. Nu voia să-și lase Kraftrad-ul afară de frică să nu i-l fure cineva, dar nu avea putere să-l urce pe scări. În plus, se îndoia că treptele ar fi rezistat greutății motocicletei. O lăsă în hol, blocând casa scărilor, apoi urcă în fugă treptele și ciocăni la ușa lui Gottlieb.

— Sunt Axel Berg. Kommen Sie schnell, schnell!

Bătu iar.

— Dacă nu ieșiți afară, vin alții să spargă ușa…

Ușa se deschise. Fața bărbatului era cenușie, ca și când în loc de sânge ar fi avut mercur în vine. Încercă să vorbească, dar nu putu rosti niciun cuvânt.

Tremura din tot corpul.

— Trebuie să veniți cu mine, acum! spuse Berg.

— Trebuie să împachetez niște lucruri.

— N-aveți timp.

— Banii, am nevoie de bani!

Berg fu de acord.

— Repede. Aștept jos cu motocicleta.

Goni pe scară în jos cât de repede îi permitea piciorul olog. Transpirând tot de efort, de frică și de oboseală, scoase motocicleta afară și porni motorul. Gottlieb apăru câteva minute mai târziu.

VP - 246

— În ataș! îi porunci Berg.

De îndată ce evreul se instală, Berg se îndepărtă cu viteză de clădirea dărăpănată.

Marea întrebare era ce să facă cu el. Nu îndrăznea să-l ascundă pe evreu în propriul lui apartament. În primul rând pentru că nu l-ar fi putut transporta până la celălalt capăt al orașului în deplină siguranță. Și nici nu voia să-și pună familia și cariera în pericol primind eticheta de simpatizant al evreilor.

Ah, dar cele două fetițe… chipurile lor de îngerași. Cum îi făcuseră corzile inimii să vibreze, stârnindu-i mila. Nu mai aveau mamă. Cum ar fi putut oare să nu facă nimic, când asta ar însemna să le lase cu totul orfane?

Scandările deveneau din ce în ce mai puternice.

Moarte jidanilor!

Moarte jidanilor!

Întrebarea era ce să facă! Ca măsură provizorie se gândi să-l aresteze ca să-l poată menține în siguranță. Dar mai mult ca sigur polițiștii îi vor fura banii și îl vor și bate. Mai mult, era posibil ca huliganii în cămăși cafenii să

pună stăpânire pe secția de poliție așa cum făcuseră în ’23. Și atunci Gottlieb va fi un om mort.

I se învârtea capul, nehotărât cum era ce să aleagă din lista tot mai redusă

de alternative. Se putu gândi la un singur loc unde să-l ducă. Nu era o soluție prea bună, dar era singura pe care o avea.

TREIZECI ȘI ȘAPTE

În momentul în care Kraftrad-ul ajunse la „pensiune”, primul grup de Cămăși Brune se împrăștiau pe străzi, cu bastoane și sticle de bere în mână, lozincile lor și cântecele de petrecere înăbușind orice alt zgomot din jur. Nu era picior de polițist prin preajmă.

Berg era preocupat și de situația lui Müller și a lui Storf, care rămăseseră

pe poziții în mijlocul răzmeriței. De multă vreme niciunul din ei nu mai fusese în misiuni de stradă. Își aminti sentimentul de neputință atunci când fusese în inferioritate numerică, pumnii și loviturile neîndurătoare; încă mai avea dureri și încă mai șchiopăta. Să supraviețuiești tranșeelor și iperitei ca să fii bătut de huligani însetați de sânge, locuitori ai orașului pe care Berg jurase să-l protejeze – derbedei fără serviciu, fără pregătire, cu creiere mărunte pline doar de ură.

VP - 247

În timp ce oprea Kraftrad-ul în fața clădirii dărăpănate, roțile motocicletei îi împroșcară noroi și mizerie pe cizme. Vopseaua albastră de pe pereții clădirii aproape că nu mai exista, iar structura din lemn era desprinsă și putrezită. Obloanele erau trase complet la ferestre. Băltoace cu apă de ploaie stătută se formaseră la intrare și de jur-împrejurul clădirii era numai mocirlă. Fiecare adiere de vânt aducea o duhoare de putregai. Berg strâmbă

din nas cu dezgust. Din când în când își simțea șoldul zvâcnind. Nu se simțea bine, dar dacă durerea nu se accentua, o putea suporta.

Își scoase cuțitul din cizmă și îi spuse lui Gottlieb să se dea jos din ataș.

— Ajută-mă să car motocicleta în hol.

Gottlieb apucă atașul în timp ce Berg săltă motocicleta, împreună duseră

vehiculul pe scara putrezită a verandei.

— Acum ce facem? întrebă evreul.

— Taci, îl admonestă Berg.

Gottlieb aruncă priviri neliniștite înspre străzile roind de Cămăși Brune.

Berg încercă ușa, dar era încuiată. Ciocăni, anunțând că era poliția și poruncind să i se deschidă de urgență.

Nu răspunse nimeni.

— Herrjemine, ce ne facem?

Berg se uită la Gottlieb.