— Doar că amândouă, sărmanele, purtau haine scumpe. Cea dintâi avea o rochie vaporoasă cu strasuri. Cea de-a doua purta o rochie din tafta albastră
și dantelă de mătase, încântător material.
Nu-i spunea lui Berg nimic din ceea ce nu știa deja. La ce se așteptase?
Totuși, exista ceva la Johannsen care-l intriga pe Berg. Omul nu era la locul lui, nu se potrivea cu Münchenul, și totuși era aici și găsise două femei ucise.
Dacă ai îndoieli, dă vina pe victimă.
Kolb îi spusese o dată că bărbații cu astfel de convingeri aveau relații conflictuale cu femeile, pe care le urau de moarte. Dar din experiență Berg știa că majoritatea femeilor ucise erau omorâte de bărbați cu care avuseseră
relații intime – soți, logodnici – nicidecum homosexuali. Ce îl intriga la acest om și la apartamentul lui? Trebuia să petreacă mai mult timp în compania lui ca să-și dea seama.
Berg se uită din nou la tablouri.
— Sunteți negustor de artă, Herr Johannsen?
— Sunt un diletant. Obișnuiam să mă consider compozitor. Înainte germanii erau interesați de muzica modernă – Arnold Schoenberg, Alban VP - 199
Berg… Webern, zise oftând. Acum… clătină din cap cu tristețe. Am ajuns să
scriu cântece de cabaret insipide. Cântece de beție. Ho, ho, ho… hi, hi, hi, hi.
Își dădu ochii peste cap.
— Cel puțin se mai câștigă ceva din asta.
— De la cine cumpărați obiectele de artă?
— De ici, de colo.
Bătrânul ridică din umeri.
— Dacă îmi place și e un preț bun, cumpăr. Dacă cineva îl vede și vrea să-l cumpere la un preț bun, sunt mai mult decât bucuros să vând.
— Ați cumpărat vreodată de la Ernest Hanfstaengl?
— Nazistul! Nu i-aș da nici măcar un minut din timpul meu, darămite din banii mei.
— Dar de la Rolf Schoennacht?
— E la fel de rău. În plus, amândoi – Hanfstaengl și Schoennacht – fac afaceri mai ales în America. Numai industriașii imoral de bogați din America își pot permite așa prețuri exorbitante.
— L-ați întâlnit pe vreunul din ei?
— Le-am fost prezentat, spuse pe un ton indiferent. Îmi amintesc că l-am întâlnit pe Hanfstaengl la deschiderea unei galerii la Salonul de Toamnă din Paris. Pe Schoennacht l-am văzut odată cu Ambroise Vollard. Uneori frecventăm aceleași licitații. Dar oare îi cunosc?
Clătină din cap.
— Deloc.
— Aș mai avea câteva întrebări, Herr Johannsen. Sper să nu vă tulbure prea mult.
— Sunt convins că mă vor tulbura.
Se zbârli.
— Ce anume?
— Când ați descoperit corpul Marlenei Druer…
— E atât de îngrozitor! spuse Johannsen. Să dai un nume cadavrului.
— Avea un nume, desigur.
Berg avea un aer solemn.
— I-ați declarat Inspektorului Müller că erați la plimbare cam în jurul orei șapte dimineața.
— Șapte, șapte și jumătate. Imediat după ce s-a crăpat de ziuă. Plimbarea de-a lungul malurilor Isarului mi se părea relaxantă și încântătoare. Adesea îmi veneau în minte melodii, cântece frumoase despre o țară care a fost odată… cât se poate de progresistă și modernă. Ce păcat!
— În ziua în care ați găsit al doilea corp… la ce oră ați plecat la plimbare?
VP - 200
— Cred că i-am spus acelui tip groaznic, Messersmit, că am plecat exact înainte de ivirea zorilor. Otto trebuia neapărat să iasă deoarece avea probleme cu stomacul. În ultima vreme mă plimbam prin Englischer Garten deoarece eram prea agitat să mă plimb de-a lungul Isarului. Ceea ce-i o prostie deoarece prima femeie a fost găsită în Englischer Garten. Dar cel puțin locul are poteci și poienițe. Și atunci s-a întâmplat iar! Acum sunt prea agitat să mă mai plimb pe oriunde. Sunt ca un bătrân scrântit, care stă tot timpul în casă… pe întuneric. Un exemplu viu de ceea ce a ajuns orașul acesta – de la lumina a tot ceea ce era nou și proaspăt pe marginea întunericului.
Johannsen își frecă brațele și se cutremură.
