— Trebuie să spargem ușa.

— Cum spuneți.

Berg numără până la trei, după care amândoi se repeziră, cu umărul drept în ușă. Berg simți durerea străfulgerându-i trupul în momentul în care întâlni suprafața dură. Fie ce-o fi – își va lecui rănile mai târziu.

— Înc-o dată. Eins, Zwei…

Ușa se deschise. Recepționerul cel gras se holbă la ei cu ochii lui mici și îndesați în orbite. Fața lui plină de urme de vărsat era acoperită de sudoare.

— Sind Sie verrückt? Sunteți nebuni?

— Ajută-ne să ducem chestia asta înăuntru. Dacă nu, le spun vlăjganilor de afară că adăpostești târfe evreice.

— Și nu crezi că o știu deja? replică recepționerul. De ce crezi că țin încuiat?

Încercă să le trântească ușa în nas, dar Berg fu mai iute, izbindu-se în ea cu atâta putere încât lemnul pocni. Odată ajuns înăuntru, Berg îl lovi pe recepționer cu capul în stomac, făcându-l să se încovoie de durere. Berg îl împinse cu spatele la perete, îl apucă de păr, îi înălță capul și-i puse vârful cuțitului între straturile de grăsime de sub bărbie.

Lichid roșu începu să se prelingă pe brațul lui Berg. Se aplecă cu toată

forța asupra bărbatului și-i vorbi de la doar câțiva centimetri distanță.

VP - 248

— Dacă miști, îți tai beregata. Verstanden?

Grăsanul șopti răgușit că da. Cu coada ochiului, Berg observă că Gottlieb nu pierduse vremea degeaba. În timp ce el se ocupa de proprietar, evreul reușise să care motocicleta înăuntru și să pună la loc ușa spartă. Gâfâia.

La rândul lui, Berg respira greu.

— Niciunul din noi nu dorim ca poliția să facă razie pe aici și nici să vină

huliganii să distrugă tot, corect?

În locul gestului de încuviințare, grăsanul își mișcă ochii. Dacă s-ar fi mișcat, cuțitul ar fi alunecat prin straturile de grăsime ca prin unt.

Berg diminuă strânsoarea.

— Ea e sus?

Din nou grăsanul bolborosi un da.

— Ah, foarte bine!

Berg își întoarse capul, cercetând cu privirea încăperea, fără să-l lase pe recepționer, ținându-i încă vârful cuțitului la gât. Observă o ușă care era ușor întredeschisă.

— Ce e în camera aceea?

— Debaraua.

— Bine. Mâinile sus.

Grăsanul ezită. Berg îl lovi puternic cu genunchiul în burtă. Grăsanul se încovoie de durere și atunci Berg îl împinse cu fața în perete, apoi îi prinse brațele la spate. Era atât de obez încât mâinile nu i se atinseră una de alta.

Din haina uniformei, Berg scoase o pereche de cătușe și i le puse la mâini.

Trăgându-l înapoi pe picioare, îl împinse în debara, înainte să încuie ușa, Berg îi spuse:

— În orice caz, o să fii mai în siguranță aici.

Berg încuie ușa din față. Sări de la o idee la alta.

— Ajută-mă să mut Kraftrad-ul în spatele tejghelei. Dacă naziștii forțează

intrarea și îl observă, își vor da seama că se află un polițist aici.

— Și asta nu-i bine? întrebă Gottlieb.

— Ți-am spus să nu vorbești.

Berg era iritat și furios.

— În momentul de față poliția este pentru ei dușmanul. Dar nu chiar ca evreii. Te vor ataca înaintea mea. Haide!

Împreună, ridicară motocicleta și o așezară în spatele tejghelei astfel încât să nu se vadă.

— Sus, porunci Berg.

Erau de urcat trei etaje, după care Berg bătu la ușa care-i era cunoscută.

— Deschide, Margot!

Încă o bătaie în ușă.

VP - 249

— Deschide imediat!

O rază de lumină se furișa pe sub ușă. Din nou, Berg forță intrarea, lovind-o pe Margot în umăr și făcând-o să se tragă înapoi.

— Scuze.

Ochii ei erau măriți de spaimă. Chiar așa îngrozită, era frumoasă, nespus de dulce, speriată și fragilă – un trupșor de înger și un chip atât de palid încât părea de pe altă lume. Purta un pulover gros peste rochia albastră de lucru. În picioare avea ghete. Tremura atât de tare încât fu nevoie să-și încleșteze mâinile ca să nu-și piardă echilibrul.

— Am auzit strigătele de la fabrică, Axel. Ceilalți s-au îndreptat spre casă, dar eu n-am vrut să risc. Cât e de grav?

— Foarte.

— Un alt puci?