Ușa se deschise încet, scârțâind, și apăru un bărbat ofilit în halat de casă.
Era înalt și poate cel mai palid om din câți văzuse Berg. Pielea albă era străvezie, iar ochii albaștri, adânciți în orbite, se întunecară la lumină. Ținea în brațe o mogâldeață albă, cu ochi cafenii, iscoditori. Berg auzi un mârâit amenințător venind dintr-o altă cameră.
— Inspektor Axel Berg de la Mordkommission a orașului München. Pot să
intru, Herr Johannsen?
Urmă o pauză, apoi bărbatul cel palid se dădu la o parte. De data aceasta Berg fu cel care ezită.
— Mai aveți un câine, mein Herr?
— Otto, da.
— E legat?
— Nu vă face niciun rău decât dacă-i spun eu. E foarte bine dresat.
VP - 196
Prea puțin liniștitor, dar Berg trebuia să-și asume riscul.
— Pot intra?
— Ah, da, intrați.
Berg îl urmă pe bărbat într-o încăpere întunecată și cu toate că Otto nu era de văzut, i se putea auzi mârâitul. Johannsen arătă spre un divan de catifea, apoi dădu la o parte draperiile grele. Lumina prăfuită a soarelui invadă camera.
Bătrânul clipi în timp ce se uita afară pe fereastră.
— Văd că avem într-adevăr cer senin astăzi.
— E o zi minunată de plimbare.
— Mulțumesc, dar nici nu mă gândesc. Am făcut prea multe plimbări, se pare.
Berg se așeză pe divanul de culoare mov. Cercetă cu privirea apartamentul mic, pretențios. Lucrările de artă de pe pereți erau de calitate
– pline de viață și culoare dar ochii lui Berg fură imediat atrași de pictura pe tema războiului a lui Otto Dix, similară cu seria Lustmord, doar că toate corpurile erau de bărbați.
— Aveți gusturi interesante în artă.
Bărbatul înalt se întoarse și se uită la el.
— Sunteți ironic?
Vehemența lui îl luă pe Berg prin surprindere.
— Nicidecum. Sunt impresionat, mai ales de dansatoarele lui Matisse.
Atâta cinetică în câteva linii. Iar Dix – atâta… forță!
Privirea lui Johannsen se plimbă de la fața lui Berg la tablouri.
— Mă surprinde că vă plac aceste lucrări. Ceilalți doi cu care am vorbit erau niște barbari.
— Ceilalți doi fiind…
Bărbatul cel palid făcu un gest cu mâna.
— Acei polițiști îngrozitori. Inspektor Müller era doar necioplit, dar Messersmit era de-a dreptul o bestie. De fapt, încerca să sugereze că aș fi avut de-a face cu uciderea înfiorătoare a celor două femei.
Johannsen se îmbujorase.
— Când ai îndoieli, dă vina pe victimă.
— Presupun că a fost foarte neplăcut pentru dumneavoastră să
descoperiți un al doilea corp.
— A fost neplăcut să-l descopăr pe primul. La al doilea a fost îngrozitor!
Pășea de-a lungul și de-a latul micii încăperi, ținându-și cățelușa într-o mână și vânturând-o pe cealaltă în timp ce vorbea.
— Poate că dumneavoastră sunteți obișnuiți cu astfel de evenimente înfiorătoare, dar vă asigur că eu nu!
VP - 197
Din cealaltă cameră se auzi un geamăt prelung.
