— La ea văd multe urme. Dar la tine, ridică din umeri, nimic.
Încetișor, arma coborî până ajunse cu țeava la podea.
— Iar întrebarea nu este dacă ai fost atacat sau nu, Axel. Întrebarea este ce ai căutat aici?
— Același lucru ca și dumneavoastră, probabil.
Cu arma departe de față, Berg deveni mai îndrăzneț.
— Ăsta nu-i un răspuns.
— E cel mai bun lucru pe care l-am putut face în condițiile de acum.
Berg își șterse mâinile asudate, pline de sânge, de pantalonii uniformei.
VP - 255
— Uită-te la ea, Volker!
Privirea i se roti asupra rezultatului faptei sale… doi tineri uciși.
— Uită-te la ce am avut de înfruntat… ca polițist… ca bărbat. Și abia apoi să-mi spui ce ar fi trebuit să fac.
Urmă o tăcere lungă.
— Nu știu, răspunse Volker. Dar asta înseamnă că ai făcut mai mult decât ar fi trebuit să faci.
— E prea târziu să mai dau înapoi, șopti Berg.
— Aici ai dreptate.
Volker îi întinse lui Margot batista sa.
— Aranjează-te, drăguță. Trebuie să ieși de-aici.
Margot se ridică de pe pat și turnă dintr-o carafă apă în lighean. Înmuie batista în apă și începu să-și curețe cu grijă murdăria și sângele de pe față. În momentul în care clăti batista, apa deveni purpurie.
— Credeam că ai mai multă minte, Axel, spuse Volker. Oricum, e prea târziu pentru reproșuri. Ești îngropat în rahat.
Așa era… până-n gât. Berg își așteptă sentința.
Buzele lui Volker se strânseră într-o grimasă acră.
— De acord, dacă reușești să scapi de asta fără știrea nimănui, eu îmi țin gura. Dacă ești prins, eu personal te dau pe mâna dulăilor. Ne-am înțeles?
— Perfect.
— Ce credeai?
Volker era nedumerit.
— Cu tot ce se întâmpla în Königsplatz… să vii la un bordel de evreice?
— Nu știu la ce m-am gândit, domnule.
— Cred că dacă vei fi într-adevăr prins, poți da vina pe ea.
Volker se uită la Margot și clătină din cap.
— Trebuie să părăsești orașul, draga mea. Să pleci și să nu te mai întorci niciodată. Dacă te mai întorci, vei fi arestată și executată.
Arătă înspre cele două corpuri.
— Două crime, draga mea. Dacă cetățenii cinstiți ai Germaniei nu te spânzură ei mai întâi, gloata te va sfâșia de vie.
Margot se cutremură în timp ce lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji.
— N-am niciun document.
Volker duse mâna la rucsac și scoase un plic închis.
— Conține tot ce ai nevoie, inclusiv destule mărci pentru călătorie.
Se uită fix la ea.
— Sper că ai alte haine.
— Câteva.
— Atunci pregătește-te.
VP - 256
Margot scoase o pernă din fața ei, dând la iveală o bocceluță. Desfăcu un nod și alese din garderobă două fuste, două bluze, o pereche de ciorapi și un jerseu. Se schimbă repede sub privirile scrutătoare a doua perechi de ochi de bărbat. Când termină, aranjă cu grijă tot ce mai rămăsese într-o legăturică.
Volker puse mâna pe clanță.
— Perfect. Așteaptă-mă jos. Te duc la gară. Nu-i bine ca o femeie să umble pe străzi singură în vremurile astea tulburi.
— Pot să-mi iau rămas-bun de la părinți?
— Nu, nu se poate. Ne întâlnim jos într-un sfert de oră. Dacă încerci să
fugi, îi voi trimite pe oamenii mei după tine.
— Mulțumesc, domnule, spuse Margot cu modestie.
— Cu plăcere.
