— Bitte!
Berg era dezgustat. Se uită în fundul halbei ca și cum ar fi putut găsi în ea vreo soluție magică pentru necazurile Germaniei. Într-un anumit fel, chiar găsi. Ce nu se poate vindeca cu o halbă de bere?
— În clipa asta nu sunt pregătit pentru învățătura unui ticălos de Austriac.
— Spun ceea ce crede toată lumea de pe aici.
Storf se aplecă peste masă și spuse cu voce joasă.
— Nu se poate ajunge la vreo înțelegere cu oamenii ăia. Nu sunt ca mine și ca tine. Sunt o rasă diferită.
Berg se uită în ochii lui Storf. Nu găsi în ei pasiunea arzătoare a urii, nimic din ura de rasă a lui Hitler. Ceea ce zăcea acolo nu era altceva decât o blândă
VP - 207
enervare ca cea pe care o simți când animalul de casă își face nevoile pe covor. Storf era iritat pentru că făcea parte din poliție și era deci responsabil de curățirea mizeriei din oraș. Și mulți puneau mizeria pe seama evreilor.
Berg își termină berea.
— A fost o idee bună, Ulrich. Mi-a dat putere. Mă simt mai bine acum –
îndeajuns de bine ca să-l chestionez pe Gottlieb.
— Nu poți merge fără ajutor.
— O s-o iau mai încet.
— Stai jos o clipă. Am niște informații pentru tine.
— Despre ce?
— Diplomați.
Berg scoase cuțitașul din gheată și începu să-și curețe unghiile.
— Dă-i drumul.
Storf zâmbi.
— Mi-ai dat o misiune aproape imposibilă. În München se află foarte mulți foști ambasadori, atașați, emisari și alții ca ei și e greu să-i cercetăm pe toți. Dar am redus cercetările la oameni care vorbesc fluent engleza și rusa, pe lângă germană. Am început cu cei care vorbesc rusa, pentru că există
doar o singură Rusie, dar există mai multe țări în care se vorbește engleza și germana. Am avut noroc. Am găsit un fost diplomat – de fapt un funcționar mărunt – care a locuit în München în timp ce servea ca atașat al Rusiei de pe vremea Romanovilor. A fost căsătorit cu o americancă. Mi s-a părut că sună
promițător.
— Foarte.
De data aceasta privirea lui Storf era plină de entuziasm.
— Omul nu mai trăiește, dar a avut un fiu.
Făcu o pauză scurtă pentru a crea suspans.
— Numele atașatului era Dirk Schick…
— Sfinte Dumnezeule! strigă Berg în gura mare. Iar fiul e Robert?
— Rupert…
— Pe toți dracii. Omul ăsta chiar există!
— Așa se pare.
— Altceva?
Pe fața lui Storf se citea o ușoară dezamăgire.
— Mi s-a părut destul de mult pentru trei ore de scotocit prin hârțoage.
Știi peste câtă birocrație a trebuit să trec numai ca să aflu de existența lui Schick?
— Ai făcut treabă bună, Ulrich, spuse Berg repede. Te-ai descurcat mai bine decât aș fi reușit eu. Cum i-ai făcut pe funcționarii ăia să coopereze?
Zâmbi.
VP - 208
— Vrăjind niște Staatsbeamte?
