— Niciuna, încerc doar să găsesc o legătură.
— Axel, cum oare s-ar fi putut întâlni? Nu frecventează aceleași cercuri.
— S-au întâlnit datorită ocupației lor, domnule. La galerii, la licitații, în Paris. Așa a spus Johannsen.
Berg își umezi buzele.
— Recunosc, ca legătură e foarte slabă. Totuși, aș dori să aflu mai multe despre Schoennacht și Johannsen.
— Câtă vreme ești discret. Nu-mi pasă de Adolf Johannsen…
VP - 204
— Anders.
— Cum l-o chema. Nu înseamnă nimic. Un homosexual bătrân. Dar știu că
Rolf Schoennacht are relații în oraș. Sunt sigur că-l consideră pe Roderick Schlussel prieten intim.
— O să fiu foarte atent, îl asigură Berg. Aș vrea să-l interoghez pe soțul Reginei Gottlieb. Dacă se poate, înainte să se întunece.
Volker îi făcu semn să plece.
— Du-te.
Berg se ridică de pe scaun, păstrând gândul cu privire la lanțul cățelușului pentru sine. Ar fi constituit proba de care Volker avea nevoie pentru arestare. Gloata ar fi avut grijă de condamnare, așa cum se întâmplase cu Anton Gross. Un evreu și un homosexual: apă la moară pentru Hitler. Ultimul lucru pe care îl dorea Berg era încă un linșaj.
TREIZECI ȘI UNU
— Salut, Axel! strigă Storf.
Nu primi niciun răspuns. Ori Berg nu-l auzise, ori îl ignora intenționat.
Storf se repezi după el și-l prinse exact când ieșea din secția de pe Ett Strasse.
— Grüss Gott, Berg, arde undeva?
Berg continuă să meargă repede, dar șchiopătând din cauza piciorului suferind.
— Nu arde nicăieri, dar aș vrea să ajung în Gärtnerplatz și înapoi înainte să se întunece.
Se uită la cer.
— Și cât îmi permite vremea. Trebuie să-l chestionez – Volker vrea să-l chestionez pe Gottlieb.
Fără niciun semn de avertisment, lui Berg i se înmuiară genunchii în momentul în care durerea îl străbătu de-a lungul coapsei. Storf îl apucă de braț, ținându-l să nu cadă.
— Te simți bine, omule?
— Da, da…
Glasul îi suna tremurat chiar și în propriile urechi.
— Așază-te!
— Sunt bine!
VP - 205
Berg încercă să se scuture din strânsoarea lui Storf, dar nu avu destulă
energie. Își solicitase corpul slăbit până ajunsese la limită. Fața îi era fierbinte ca uleiul încins.
— E-n regulă, sunt bine.
Storf îl ajută să se îndrepte.
— Axel, hai să bem o bere.
— Nu vreau nicio bere, îi răspunse Berg. Trebuie să vorbesc cu Gottlieb.
Apoi mă duc acasă.
Mai făcu un pas, dar începu să urle de durere.
— Herrjemine! Îi omor pe ticăloșii ăia pentru ce mi-au făcut.
Trecătorii uimiți se furișau repede pe lângă ei, cu capetele plecate, cu ochii la pământ, gândindu-se că Berg era nebun sau beat sau amândouă. În cele din urmă își reveni.
