Cearta se domoli, continuând cu șoapte ostile mai întâi, apoi oprindu-se de tot.
— Acum știu ceea ce am bănuit mai de demult.
Britta își mușca buzele.
— Curviștină dezgustătoare!
— Se culcă cu ea?
— Ai văzut cum o apără! Tu ce crezi?
— Ea are… cât… nouăsprezece… douăzeci de ani? E nebună? El e încă un copil!
— Evident nu și pentru ea.
Britta se uită fix în ochii soțului ei.
— Și oare când i-a împiedicat diferența de vârstă pe un bărbat și pe-o femeie să-și facă de cap?
Berg nu răspunse. Nu că ar mai fi contat. Se terminase totul, pentru totdeauna.
— Trebuie să discuți cu el, spuse Britta. Trebuie să afle cum să evite accidentele. Mulțumesc lui Dumnezeu că băiatul e luteran și se poate face ceva în privința asta.
— Nu-mi vine să cred că avem discuția asta.
Berg își clătina capul a uimire.
— Abia a împlinit cincisprezece ani.
— Dacă ai petrece mai mult timp pe acasă și mai puțin timp pe străzi, ți-ai da seama de ce se întâmplă în viața copiilor tăi!
Îi întoarse spatele și se întoarse în dormitor trântind ușa, semn că
discuția s-a terminat.
Rămas singur la masă, Berg iscodi din nou cu privirea afară pe geam, observând că cerul își schimbase culoarea din cenușiu în roșiatic.
Începea o nouă zi.
*
VP - 281
Ziarele de dimineață – toate, cu excepția lui Völkischer Beobachter –
tipăriseră în obișnuitele articole de fond și editoriale de toate. Arătau cu degetul, condamnau, reproșau și îndemnau la autocritică. Cum de se întâmplase? De ce se întâmplase? Oare n-a învățat orașul lecția de la primul puci (răspunsul era evident) și ce era de făcut cu Hitler acum?
De data aceasta Austriacul fusese mai șiret, dispărând din mulțime imediat ce izbucniseră haosul și răzmerița. Învățase din greșelile din ’23 și a știut să stăpânească arta de a delega pe alții, transmițându-și dorințele unor subordonați care au îndeplinit ordinele. Astfel vina cădea nu direct pe umerii ticălosului, ci pe ai acoliților lui, pe derbedeii și pe huliganii despre care Hitler pretindea că i-au interpretat greșit cuvintele. În timp ce golanii arestați și reținuți au fost plimbați prin închisori și prin tribunale, tinerii în cămăși cafenii au continuat să fie sfidători, râzând și glumind, așteptându-și fiecare cu nerăbdare rândul să împroaște autoritățile cu noroi.
Fiecare spațiu al ziarelor care nu era dedicat tulburărilor era consacrat uciderii lui Edith Mayrhofer și a fetiței sale, Johanna. Völkischer Beobachter înșiruia pe prima pagină titluri grăitoare, sperând că o nouă pasăre phoenix de proteste se va naște din cenușa răzmeriței din ziua precedentă. În mod obișnuit pe Berg nu-l interesa să citească mizeria aceea de ziar, iar în dimineața aceasta se uita la prima pagină doar pentru că îi fusese aruncat în față de Kommissar.
Volker arăta obosit și livid. Deși impecabil îmbrăcat, era răvășit și ar fi trebuit să se bărbierească. Se plimba agitat prin încăpere în timp ce perora.
— Ziarul are foarte mult sprijin popular pentru poziția lui.
— Asta-i foarte rău.
— În momentul de față, nu-l putem controla pe Hitler.
— Și asta-i foarte rău…
— Dar ceea ce putem face este să nu-i mai dăm apă la moară să
exaspereze opinia publică. Vreau un cap pe tipsie și-l vreau acum! Arestează
pe cineva!
— Am încercat aceasta cu Anton Gross, Herr Kommissar. Nu a funcționat.
Trebuie să-l prindem pe adevăratul vinovat.
— Atunci fă-o!
— Încerc. Alerg în toate părțile. Și acum Müller și Storf nu mai pot lucra.
— Atunci ia-i pe Kalmer și pe Messersmit.
— Dacă va fi nevoie, o voi face. Domnule, sunt chestii pe care aș vrea să le fac și care ar putea fi de folos la rezolvarea cazului… Dacă mi s-ar permite să
le fac.
Volker se opri.
— Vorbește!
VP - 282
— Încerc să verific niște informații…
— Axel, spune-mi ce ai? îl repezi Volker.
— Nu prea multe dacă privim lucrurile separat, domnule, dar când faptele acestea mărunte sunt adunate laolaltă începe să iasă la iveală un anumit tipar.
În cele din urmă Volker se așeză la biroul lui și-și încrucișă mâinile în poală.
— Continuă.
Berg rămase în picioare pentru că nu i se spusese să ia loc.
