— Nu ești patron cafenea, spuse el.
— Nu, sunt polițist. Cum te cheamă?
Cântărețul îngheță. Berg îi luă țigara dintre buze.
— Vrei să rămâi în München, da?
— Am documente în regulă.
— Sunt convins. Cum te cheamă?
Tânărul bătu din călcâie.
— Serghei.
Cu siguranță un nume fals, dar Berg nu insistă.
— Pariez că ai cântat în multe localuri, Serghei. Pariez că ai văzut o mulțime de oameni.
Tânărul nu spuse nimic.
Berg îi arătă desenul cu bărbatul necunoscut și fotografia Annei.
— Cunoști pe vreunul dintre ei?
Serghei se uită insistent la desenul în creion, apoi la fotografie. Ochii lui nu trădau nimic.
— De ce întrebi?
— Da sau nu? Recunoști vreuna din persoane sau pe amândouă?
— Pe femeie, nu.
Arătă spre portret.
— Poate că am văzut la el.
Berg încercă să-și ascundă satisfacția.
— Poate?
— E cum spui tu. Văd mulți oameni.
Serghei se răsuci, dar nu avea cum să scape. Întinse mâna spre țigara care se mai afla încă în mâna lui Berg.
VP - 102
— Are un nume… omul ăsta?
— Sunt convins că are, dar nu i-l știu. Descrie-mi-l.
— De ce să descriu? Ai chipul.
— Scund, înalt…
— Înalt.
— Culoarea părului?
— Castaniu, cred.
— Ochii?
— Nu-mi amintesc ochii. Dar poartă monoclu ca oamenii importanți.
Berg încuviință, încercând să nu-și trădeze sentimentele.
— Importanți, în ce fel?
— Cum ar fi mare os imperial.
Tânărul scuipă pe jos.
— Aristocrat?
— Poate. Dar se află mulți pe aici care fac pe oamenii importanți.
— Un Schlawiner?
