— De ce nu? Aproape că a funcționat în cazul lui Hitler. Cu o planificare ceva mai atentă și mai mulți bani, cine știe ce s-ar fi putut întâmpla?

— Crezi că acest Robert e vinovat și de moartea Annei Gross și de a Marlenei Druer?

Berg spuse:

— N-ar avea sens ca Robert să ucidă o femeie care îl sprijinea.

— Poate ceva a făcut-o să se răzgândească, spuse Storf.

— De exemplu? întrebă Müller.

Cei trei rămaseră pe gânduri câteva clipe. Berg spuse: VP - 126

— Dacă acesta e Robert Schick, același care părea să se cunoască foarte bine cu Anna Gross, poate că Marlena era geloasă pe relația lor. Știm că Anna avea pe cineva.

Müller spuse:

— Deci Marlena a aflat despre Anna și s-a hotărât să nu-l mai sprijine pe Robert.

— Se poate.

— Dar de ce s-o fi ucis Robert pe Druer?

— Accidental, spuse Berg. S-au certat și lucrurile au degenerat. Sau poate Marlena l-a amenințat că va dezvălui soțului Annei relația lor. Robert a ucis-o pe Marlena ca să-i închidă gura.

Müller spuse:

— Axel, parcă ne-ai spus că menajera a lăsat să se înțeleagă că nu erau amanți?

— Din loialitate – o apăra pe stăpâna ei.

— Dar n-ai spus tu adineauri că e vorba de o crimă politică? îl întrebă

Storf.

— Nu știu nimic sigur, Ulrich, fac doar supoziții.

Urmă o pauză. Apoi Müller interveni:

— Am nevoie de o țigară.

Cei trei bărbați își aprinseră țigările. În câteva minute, încăperea se umplu de nicotină. Storf dădu afară un nor de fum acru.

— Axel, chiar dacă presupunem pentru o clipă că Robert Schick a ucis-o pe Marlena Druer… de ce s-o fi ucis apoi pe Anna Gross? Amintește-ți că a fost ucisă după Marlena.

— Poate că Anna a aflat de uciderea Marlenei și l-a amenințat cu poliția.

Una e să te rostogolești prin fân, alta e să ascunzi o crimă.

— Cum ar fi putut afla Anna de moartea Marlenei, de vreme ce și noi abia am descoperit-o?

Berg strânse din umeri.

— Poate că i-a spus Robert Schick.

— Puțin probabil, spuse Storf.

— E doar o părere.

— Poate că cele două crime nu au legătură între ele, adăugă Storf.

— Asta-i o altă părere.

Berg înălță scrisoarea.

— În orice caz, dacă acest Robert se dovedește a fi Robert Schick, avem de-a face cu mai mult decât o coincidență.

Aruncă o privire la scrisoare.

VP - 127

— Nu este semnată cu numele întreg, dar pe verso se află o adresă care nu e prea departe de aici.

Berg își verifică ceasul. Era șase și jumătate.

— Ce-ar fi să-i facem o vizită?

— A fost o zi lungă, spuse Müller. Mă îndoiesc că e acasă. Poate c-ar fi mai bine să așteptăm până mâine dimineață.

— Și să-l lăsăm să ne scape printre degete?

Berg se încruntă.

— Nu vreau să risc. Dacă nu vrei să mă însoțești, mă duc singur.

Storf dădu din umeri.

— Merg eu cu tine, Axel.

— Nu-mi dați nicio șansă, nu?

Müller își dădu ochii peste cap.

— Ce facem cu obiectele ei personale?

Berg se uită prin cameră. Găsi sub pat o valiză de piele, o deschise și o goli.

— Pune totul aici.