VP - 129

Storf scoase un carnet.

— Numele dumneavoastră?

— Michael Green. Sunt reporter la London Eagle.

Îi întinse mâna lui Berg.

— Iar dumneavoastră sunteți…

— Inspektor Axel Berg de la Mordkommission.

Berg scutură mâna lui Green, apoi scoase desenul făcut cu ajutorul lui Gerhart Leit, reprezentând portretul bărbatului care fusese cu Anna Gross în noaptea morții ei.

— Vorbim de același om?

Green studie portretul doar o clipă.

— Ar putea foarte bine fi el. Dacă-mi dați desenul, îl pun în ziar.

— Nu e cazul, îi răspunse Berg. Sunteți englez, domnule, dar nu tocmai.

— Aveți ureche bună, răspunse Green. Sunt american. Născut și crescut în Boston. Mi-am făcut studiile la Oxford și acolo am rămas. Ce doriți de la Lord Robert? Oh, am uitat, sunteți de la poliție. Dumneavoastră puneți întrebări.

Buzele lui Berg schițară un rânjet.

— Văd că înțelegeți cum merg lucrurile în Germania. Vorbiți-ne despre Lord Robert.

— De ce-aș face-o? întrebă Green.

— Deoarece altfel aș putea să vă arestez, îi răspunse Berg.

— Pe ce bază? întrebă Green.

— N-are a face, răspunse Berg. Și asta ține tot de cum merg lucrurile pe aici.

Mai încercă o cheie și de data aceasta efortul lui fu încununat de succes.

Deschise ușa și răsuci comutatorul, privind cu nedumerire la o cameră

impecabil aranjată, fără urmă de obiecte personale. Berg înjură printre dinți.

Cu nespus de multă îndrăzneală, Green intră pe ușă, scărpinându-și capul chel.

— V-am spus.

Berg li se adresă colegilor lui.

— Nu pare prea promițător, dar să căutăm totuși prin sertare.

Green se fâțâia prin camera goală cu mâinile în buzunare.

— Deci ce crede poliția realmente despre Herr Hitler?

— Sunteți amabil să ieșiți și să ne lăsați să ne facem treaba? îi ceru Müller.

— Nu-i nimic de făcut, trânti Storf ușa de la dulap. Nu e nimic aici.

— V-am spus că a plecat cu toate bagajele.

— A spus unde pleacă? îl întrebă Berg pe Green.

— Mie nu, dar de ce-ar fi făcut-o? Nu ne prea cunoșteam.

Müller i se adresă:

VP - 130

— Atunci spuneți-ne ce știți despre Lord Robert Schick.

— Schick?

Green se încruntă.

— Mie mi-a spus că se numește Robert Hurlbutt.

Berg se uită sub pat, apoi se ridică.

— Recepționerul știe de numele Robert Schick. Se pare că omul are mai multe identități.

Americanul zâmbi.

— Robert era un misterios.

— Cum așa? întrebă Berg.

Green se gândi o clipă înainte de a răspunde.

— Vorbea o engleză acceptabilă, dar nu engleza literară. Asta nu-i surprinzător. Mulți englezi ai căror tați lucrează în corpul diplomatic sunt crescuți și educați în alte țări, deci engleza lor nu e la fel de corectă ca a celor crescuți în țară. Dar accentul lui mă intriga. Dacă tatăl tău e englez și vorbește cu tine în engleză, n-ar trebui să ai accentul cuiva de pe continent.

— Ce era? întrebă Müller.

— Poate german, poate rus. Poate corcitură.

— Germană cum vorbea?

— Pentru urechea mea de străin, fluent și frumos. Vorbea foarte poetic și folosea multe cuvinte lungi. Și asta m-a făcut suspicios. Pe cine voia să