— Inclusiv cutia cu banii? întrebă Müller. N-o să li se pară ciudat colegilor noștri că încuietoarea e spartă, dar că se mai află bani gheață înăuntru?

— O să le spunem adevărul, spuse Axel. Că am spart noi încuietoarea.

Faptul că se mai află bani înăuntru e dovada cinstei noastre.

Se uită la colegii lui.

— Ce s-a petrecut între acești pereți rămâne între noi, de acord?

Müller îi răspunse:

— De acord.

— Ulrich? întrebă Berg.

— Bineînțeles, răspunse Storf.

— Atunci de ce te strâmbi? îl întrebă Müller.

— Unde să ascund atâta bănet?

— Nu-l ascunzi, îl cheltui.

Expresia lui Müller deveni răutăcioasă.

— De-aia există târfe.

DOUĂZECI

Omulețul blocă ușa; mustața lui aspră tremură de furie când polițiștii intrară.

VP - 128

— Vă spun că Herr Schick nu se află în cameră! Și nu voi permite unor străini să cotrobăiască prin lucrurile lui personale…

— Nu suntem niște străini, suntem poliția! îl liniști Storf.

Recepționerul nu era un specimen bine făcut. Scund și îndesat, mai mult grăsime decât mușchi. Berg ar fi putut să-l dea la o parte cu o simplă

îmbrâncitură. Dar deseori diplomația funcționa la fel de bine ca forța fizică.

— Dacă sunteți îngrijorat, ne puteți însoți în camera lui. Așa o să vă

asigurați că nu luăm nimic.

Omulețul se înroși.

— Nu m-am gândit nicio clipă că ați putea lua ceva!

— Discuția asta ne dă peste cap programul.

Berg arătă la ceas.

— N-o să ne împiedicați să intrăm în camera lui. Așa că luați cheia și hai să urcăm.

— Nu-mi pot părăsi postul, spuse omulețul.

— Atunci dați cheia.

Berg începu să se enerveze.

— Hai, omule, e târziu și avem și noi familii.

Vrând, nevrând, recepționerul îi înmână lui Berg un rând de chei.

— Le aduceți înapoi când terminați.

— Care-i cheia? întrebă Berg.

Omulețul dădu din umeri cu indiferență, apoi o arătă.

— Etajul cinci.

Cei trei bărbați urcară încet scările. Când ajunseră la camera indicată, Berg începu să învârtă cheile în lacăt. Prima nu se potrivea, nici a doua. Berg înjura printre dinți în timp ce încerca la rând cheile și bombănelile lui scoaseră afară un vecin.

— Scuzați? începu omul. Ce faceți acolo?

Vorbea cu accent englezesc. Era foarte slab și nu avea nici măcar un fir de păr pe creștetul neted și rotund. Purta un costum negru șifonat și o cămașă

gri care fusese odată albă. Nu avea cravată. Probabil că dormise îmbrăcat.

Berg îi răspunse mormăind:

— Treburi de poliție. Întoarceți-vă în camera dumneavoastră, domnule.

— Mă îndoiesc că o să aveți noroc, chiar dacă veți găsi cheia potrivită.

Berg își ridică ochii.

— Poftim?

— Lordul Robert a plecat ieri… și-a luat toate bagajele.

— Lordul Robert? exclamă Müller. E aristocrat?

Englezul cel chel zâmbi.

— Așa se prezintă. Dar eu am îndoielile mele.