mult, că era însărcinată cu copilul altuia. Faptul acesta l-a împins pe Anton la fapta ucigașă.

Berg își înghiți nodul din gât. Era dimineață devreme și gâtlejul îi era uscat. Cafeaua de dimineață fusese amară, lungită cu năut. O cantitate mică

de năut era tolerabilă, dar Britta pusese prea mult.

— Și unde este dovada noastră cu privire la vinovăția lui Anton?

— N-ai nevoie de dovezi pentru arest, Axel. E devreme, Herr Gross ar trebui să fie încă acasă. Poți lua un Zweikraftrad ca să nu mergi pe jos.

— Și ce facem cu Marlena Druer?

— Ce-i cu ea?

— Vreți să spuneți că uciderea ei n-are nimic de-a face cu cea a Annei Gross?

— Ai putea găsi vreo legătură între Anton Gross și Druer?

— Nici vorbă. Nici măcar nu pot găsi vreo legătură între uciderea Annei și Anton Gross. Bărbatul a fost în pat toată noaptea.

— Deci Anton a angajat pe cineva să-i facă treaba murdară.

Volker scoase o țigară și o aprinse folosindu-se de o brichetă încrustată

cu argint. Trase adânc în piept, apoi îi dădu țigara lui Berg.

— Danke, spuse Berg.

Ticălosul!

Volker știa cât erau de scumpe astfel de țigări. Încerca să-l mituiască cu puțin tutun scump.

Volker își aprinse o nouă țigară.

— Continuă să investighezi moartea Marlenei Druer. Dacă presupunerile tale cum că Marlena și Anna au fost ucise de aceeași persoană se adeveresc –

și găsești un suspect rezonabil – o să-l eliberăm pe Anton Gross.

— Dar dacă va fi executat înainte ca eu să probez cazul?

— Asta-i soarta evreilor, Axel. Sunt blestemați din scutece, dar noi germanii suntem civilizați. Noi îi executăm repede și nedureros. Suntem cât se poate de eficienți.

*

— E revoltător! strigă valetul. Pur și simplu revoltător!

— Haide, haide, Haslinger.

Anton Gross încerca să-l calmeze pe majordom, bătându-l ușor pe umăr cu mâna înmănușată.

— Sunt sigur că greșeala aceasta îngrozitoare va fi îndreptată înainte de apusul soarelui.

Își întoarse privirea spre Berg.

— Nu e de ajuns că mi-am pierdut soția? Că încă o mai plâng? Îndrăzniți să mă acuzați că am ucis-o eu?

VP - 135

Berg se simți jenat. Cel mai bine era să nu spună nimic.

— Avocatul meu va avea grijă să plătiți cu propria slujbă această

nechibzuință. Veți plăti.

— Nu cred, Herr Gross, și v-aș sfătui să cooperați.

Gross îmbrăcă o haină neagră din stofă de lână.

— Nu înțeleg de ce trebuie să merg în rabla asta a dumitale, când eu am un automobil mai potrivit.

— Ordin de la Herr Kommissar Volker.

— Crede că aș încerca să fug?

— Nu e datoria mea să-i discut ordinele, doar să le execut.

— Da, Doamne ferește ca un om corect ca dumneata să discute ordinele!

Berg clipi din ochi la acest sarcasm. Îl luă pe Gross de braț, dar acesta și-l retrase.

— Vă rog, pot merge și singur.

Haslinger, valetul credincios, deschise stăpânului ușa. Alergă înaintea lor și apăsă pe butonul ascensorului. Avea lacrimi în ochi.

— Aveți grijă de dumneavoastră, domnule. Vă rog. Climatul din München nu este deloc favorabil…

Se opri brusc.

— Evreilor, asta ai vrut să spui.

Gross îi zâmbi.

— Da, știu asta, Haslinger. Iar loialitatea ta față de mine a fost tot timpul o sursă de lumină în aceste vremuri sumbre.

Valetul își înclină capul.

— Mulțumesc, Herr Gross.

— Fii tare, Haslinger, fii tare.