— Ce? zbieră Müller să se facă auzit în gălăgia din local.
— Întrebam dacă e înalt.
— Cam de un metru optzeci.
Muzica devenea mai puternică și mai ritmată. Fiecare club își afirma superioritatea, fiind contrazis apoi de un club rival, membrii lor aruncându-și insulte în cântece. Zgomotul era atât de mare încât melodiile nu se distingeau.
— Bărbatul care era cu Anna Gross era blond și înalt.
— Johannsen nu e blond, e alb.
— Dar uneori părul alb strălucitor poate fi confundat cu blond.
Berg scoase portretul.
— Seamănă în vreun fel cu ăsta?
Müller se uită cu atenție la desen.
— În mare… fața lungă… nasul ascuțit.
Ridică ochii.
— Sincer, Berg, portretul ăsta ar putea fi al oricui.
Avea dreptate. Totuși Berg nu voia să renunțe la ideea că omul ar fi putut fi ceva mai mult decât un spectator ghinionist.
— Părea nervos Johannsen când ai vorbit cu el?
— Nu nervos, Axel, supărat. Nu se întâmplă în fiecare zi ca un cetățean să
descopere un cadavru în descompunere. De ce îl suspectezi?
VP - 113
— Pentru că unor criminali le place să se întoarcă la locul faptei. Poate se joacă cu noi… ca englezul Jack Spintecătorul…
— Frau Gross era femeie măritată, nu prostituată.
— Era o femeie care avea o relație sentimentală. Și nu știm încă nimic despre celălalt corp.
— Poate Storf știe deja ceva despre el, spuse Müller.
— Pe oriunde o fi, mormăi Berg.
Chelnerul se prezentă cu farfurii cu mâncare și cu un coș cu pâine neagră.
Se opriră din conversație ca să mănânce.
Berg zise:
— Am arătat portretul pe la ceainăriile rusești. Un cântăreț din balalaică
mi-a spus că seamănă cu un bărbat cunoscut sub numele de Ro – un domn care se prezintă ca un aristocrat decăzut, cu toate că acest lucru e îndoielnic.
Müller ridică din sprâncene.
— Deci omul din desenul tău există cu adevărat?
— Cred că da. Menajera Annei Gross a recunoscut și ea bărbatul din desen ca fiind cineva cu care Anna se cunoștea – posibil un rus. Am descoperit o carte de vizită despre care nu știa a cui e. Numele de pe cartea de vizită e Robert Schick, Ro… Robert. Mai mult decât o coincidență, aș zice.
— Da, sunt de acord.
Müller părea enervat.
— De vreme ce ai un nume și un portret, de ce îl consideri pe Anders Johannsen vinovat?
— Impostorii folosesc multe nume.
— Johannsen locuiește într-un apartament cochet. Pare a fi om cu stare.
Nu pare impostor.
— E doar o părere, spuse Berg. În plus, trebuie să iau în considerare faptul că ar putea fi vorba de doi criminali.
Cu coada ochiului, îl zări pe Storf – grăbit și cu ținuta în neregulă – și îi făcu semn. Storf își făcea drum prin mulțime, lovindu-se de oameni și răsturnând halbe de bere, scuzându-se pentru fiecare incident. În cele din urmă, luă loc pe scaun lângă Müller.
— Scuze.
