— Mă simt bine, declară el.
Anunțul pe care-l făcu fu întâmpinat cu râsete din partea tuturor, cu excepția Brittei.
— Nu ești încă bine, Axel. Ai fost bătut și trebuie să stai în pat dacă vrei să
te refaci.
— Rahat! insistă Berg. De câtă vreme mă aflu aici?
VP - 140
— Vorbește rar, Axel, îi spuse Storf. Falca și buzele îți sunt umflate. Nu se prea înțelege ce spui.
— Cum?… Berg înghiți. De cât timp… mă aflu… aici… în spital?
— Ai fost adus luni dimineața, iar acum e miercuri, îi spuse Storf.
— Ce n-ar da unii să poată dormi dimineața până târziu, interveni Müller.
Berg își simți buzele încercând să schițeze un zâmbet. Cu mâna își cercetă
linia maxilarului, degetele lui mișcându-se delicat peste umflătura enormă.
Nu avea bandaje. Cu toate că și-o simțea moale și dureroasă, gura i se mișca.
— Falca… nu e spartă?
Monika stătea la căpătâiul lui și îl sărută pe creștet.
— Ai o umflătură enormă, tată. Cât un ou. Nu știam că pe un os poate crește o umflătură așa de mare.
— Nu e spartă, tată, îi spuse Joachim. Doar zgâriată. Foarte rău.
— E toată vânătă și roșie și urâtă, adăugă Monika.
Joachim își dădu la o parte o șuviță de păr blond care-i cădea în ochi.
— Doctorul a fost uimit, tată. N-ai niciun os rupt. A spus că ai oase de oțel.
— Are creierul de oțel, șopti Britta.
Dar Berg o auzi. Îi întinse mâna și ea i-o luă. Din nou, lacrimile îi scăpară
din ochi, prelingându-i-se pe obraji.
— Haide, haide, îi spuse Berg.
Gott în Himmel, ce-l mai durea.
— Sunt puternic. Nu o să scapi de mine așa ușor. Care-i treaba?
Storf îi răspunse:
— Dacă te odihnești cum se cuvine, doctorul crede că vei fi pe picioare cam într-o săptămână.
— O săptămână?
— Poate mai puțin, spuse Müller.
— Poate mai mult… Britta își întoarse capul.
Se auziră pași. Berg își ciuli urechile în direcția de unde veneau.
Volker.
— Pacientul nostru s-a trezit.
Să te ia naiba, gândi Berg. Dar se pare că rostise cuvintele cu voce tare – și destul de clar. Volker se zbârli.
— Britta dragă, poți duce copiii afară să ia puțin aer?
Britta nu se mișcă. Deoarece Volker repetă rugămintea, ea îi răspunse că
l-a auzit de prima dată. Își privi mâna cu degetele înlănțuite de ale soțului ei.
— Nu poate să mai aștepte, Herr Kommissar?
— Trebuie să vorbesc cu soțul tău, Britta.
De data asta nu-i mai spusese dragă. Volker era furios. La naiba cu el. De data asta, Berg reuși să-și țină vorbele pentru sine.
VP - 141
Vrând, nevrând, Britta eliberă mâna soțului ei și apucă mâna moale, micuță a Monikăi.
— Mă întorc în cinci minute, Axel.
Imediat ce familia se îndepărtă, Volker i se adresă lui Berg:
— Presupun că înjurăturile se datorează stării tale de delir. Cum te simți, Axel?
— Îmi revin, răspunse Berg moale. Ce s-a întâmplat cu… Anton Gross?
Müller tuși. Volker se juca cu nodul de la cravată.
— A murit… încercând să fugă din arest.
Berg se ridică, cu ochii fulgerând de mânie.
