— Pentru omul a cărui dedicație profesională nu cunoaște limite.
OPTSPREZECE
Volker asculta doar pe jumătate. Discursul era răsuflat și tocit, dar Hitler continua cu forță și energie ca și cum ar fi ținut această diatribă pentru întâia oară, iar ochii lui albaștri scăpărau într-un fel care nu părea tocmai omenesc. Încrederea care emana din glasul lui masca nervozitatea pe care o trădară mâinile sale când luă o a treia chiflă din coșul cu pâine și o frământă
cu degetele până o făcu bucățele. Imediat apăru unul din adepții lui devotați, un băiețandru de nu mai mult de paisprezece ani, cu acnee pe față și cu mărul lui Adam foarte pronunțat. Mătură repede cu mâna fărâmiturile de pe fața de masă într-o farfurie. Austriacul era un om pedant.
Osteria Bavaria era unul din restaurantele favorite ale lui Volker. Avea o ofertă de bucătărie italiană, mâncăruri îmbelșugate cu brânzeturi delicioase, cu mirodenii, cu legume exotice, anghinare și sparanghel, cu paste de toate formele și mărimile.
Meniul din seara aceasta fusese vițel cu parmezan, cu garnitură de sparanghel proaspăt. Restaurantul se afla în inima Cartierului Schwabing și atrăgea mulți artiști, precum și pe o serie de naziști care se considerau pictori. Pe vremuri, Osteria Bavaria era plină de boemi care ar fi aruncat poate cu farfurii într-un vorbitor ca cel din seara aceasta. Dar Hitler și Partidul Muncitoresc Național-Socialist German adunaseră îndeajuns de mulți bani de la filantropi să poată închiria toată sala pentru susținătorii lor.
Hitler trecea de la un subiect la altul – de la arta degenerată la evreii degenerați.
Localul era decorat cu mobilier tradițional bavarez din lemn de nuc sculptat cu motive caracteristice pentru zona de sud a Germaniei.
Separeurile din piele cafenie erau luminate de strălucirea de ambră a becurilor electrice. Pe fiecare masă se aflau flori proaspete, iar pe pereți desene cu scene de vânătoare. Căni de bere voluminoase și cești pictate erau înșiruite pe rafturi și pe șeminee. Cu toate că focuri jucăușe ardeau în fiecare din cele trei șeminee, clădirea din piatră rămânea rece. Nu conta. Cei care nu ajungeau să se încălzească de la butucii care pocneau, se încălzeau de la băutură.
Bătând darabana pe genunchi, Volker aruncă o privire tovarășilor lui de masă: superiorii lui, Direktor Max Brummer și Stefan Roddewig, precum și superiorul lor, viceprimarul Roderick Schlussel – un bărbat morocănos, VP - 116
trecut de cincizeci de ani. Cu toate că Schlussel îl iertase pe Hitler pentru pasul lui greșit din 1923 – o lipsă de judecată care costase viața a șaizeci de persoane – încă nu avea totală încredere în naziști.
Volker își dădea seama de dificultatea în care se afla Schlussel. El și guvernul erau obligați să facă față popularității crescânde a unui om capricios, care se transforma din carismatic în nebun într-o clipă. Era insuportabil să urmărești o persoană atât de imprevizibilă.
Hitler își continuă discursul dezlânat încă vreo zece minute, apoi se opri brusc. Fără vreun avertisment sau explicație, bătu din călcâie ca un prusac, se înclină ușor și, cu picioarele țepene, ieși pe ușă afară înainte ca cei din jur să-și dea măcar seama. Însoțitorii lui își scoaseră repede șervețelele de la gât și-l urmară, luați prin surprindere de ieșirea lui bruscă. Cina lui – o farfurie de spaghetti cu sos de roșii – rămase neatinsă.
După ce apropiații lui Hitler plecară, Volker se lăsă pe spate pe scaun și șopti spre tavan:
— Dumnezeule, ce palavragiu!
Roddewig se aplecă spre Volker și-i spuse în șoaptă:
— Ai grijă…
— Nu spun că ideile lui sunt proaste, o întoarse Volker. Dar cred că ar putea fi mai concis.
În sinea lui era însă ușurat că Hitler vorbise așa de mult. Însemna că mai rămăsese prea puțin timp ca superiorii lui să se apuce să discute despre cele două crime – și despre faptul că poliția nu făcuse progrese.
Schlussel sorbi din cafeaua dreasă cu lichior.
— Da, e preferabil ca lucrurile să fie făcute punctual.
Vorbise politicianul din el. Schlussel era un bărbat cu chelie și cu fața lunguiață. Pe nasul proeminent se afla o pereche de ochelari. Neluând în seamă aluzia, Volker scoase din buzunar pachetul și oferi fiecăruia din tovarășii săi de la masă câte o havană. În câteva minute, masa fu învăluită în fumul înăbușitor.
Schlussel insistă:
— Ți-ai dat seama că Herr Hitler a pomenit crimele de mai mult ori?
Volker replică:
— Divagația este pâinea politicii.
— Nu e o divagație, Martin, e o realitate, răspunse adjunctul primarului. E
în mintea tuturor. Nu putem lăsa ca panica să cuprindă orașul.
Schlussel scoase fumul acru pe nări.
— Avem nevoie de răspunsuri.
Volker se întoarse încet spre comesenii lui, țintuindu-i pe fiecare cu o privire arzătoare. Cu toții știau că Volker, cu toate că le era inferior în grad, VP - 117
avea multă putere datorită averii și familiei sale. Contribuțiile lui la activitatea poliției erau de asemeni semnificative. Fără mintea lui ascuțită, organizată, multe din realizările recente ale poliției, inclusiv nou înființata Mordkommission, n-ar fi existat. Lucru și mai important, Volker reușise cumva să adune informații compromițătoare despre politicieni importanți din München. Faptul acesta îi permitea să acționeze ca un non-conformist.
Puterea lui era efectivă, dar numai dacă o manipula cu subtilitate. Prea mare lăcomie și se putea trezi cu un glonț în spate.
— Domnilor, ce credeți c-ar trebui să fac?
Nimeni nu răspunse. Apoi Roddewig ridică paharul spre chelner ca să mai aducă brandy.
— Ce spui de Anton Gross?
Ne întoarcem din nou la el? Volker întrebă:
— Ce-i cu el?
— Încă o dată spun că ar fi de dorit să-l aduci la poliție pentru interogatoriu.
— Și cum vei explica, Stefan, publicului legătura lui Herr Gross cu cea de-a doua victimă, Marlena Druer?
