Roddewig se întoarse spre cei de la masă.

— Domnilor, vă rog să ne scuzați.

Brummer spuse:

— Mâine avem întâlnire cu Scharnagl. La ora zece fix, Stefan.

— O să fiu punctual, răspunse Roddewig. Mă cunoști, Max. Îți poți fixa ceasul după mine. Noapte bună.

Îndată ce se aflară afară, Volker spuse:

— Ai fost cam tăcut astă-seară, Stefan. Aș fi crezut că-ți place vânătoarea de vrăjitoare.

— Nu mă deranjează să dau vina pe evrei, dar asta nu rezolvă problema, nu-i așa? Dacă cele două omoruri au legătură între ele, avem de-a face cu un posibil Haarmann.

— E vorba doar de două omoruri.

— Indivizii ăștia… nu se opresc la două. Uită-te ce se întâmplă în Düsseldorf. Câte persoane a ucis Vampirul?

Volker nu răspunse.

— Poliția de-acolo arată ca o adunătură de incapabili. Asta se va întâmpla și cu noi dacă nu-l găsim pe făptaș. Hitler va culege roade politice cu asta. Nu știu dacă Herr Direktor își dă seama cât de precară este poziția lui în momentul de față.

— Într-adevăr.

— Între timp, arestarea evreului Gross ar putea distrage atenția opiniei publice de la crime îndeajuns încât băieții tăi să-l găsească pe adevăratul vinovat.

VP - 120

— Așa ar fi de dorit.

— Da, așa ar fi de dorit, încuviință Stefan. Gute Nacht, Martin.

— Nu vrei să te duc cu mașina?

— În momentul acesta prefer să merg pe jos. Mă ajută să gândesc.

*

Margot își atinse ușor cu vârfurile degetelor zgârietura de pe obraz, în timp ce se uita în oglinda unei pudriere vechi. Cu toate că durerea trecuse, urma devenise urâtă – o vânătaie lividă în mijlocul feței. Îi venea să urle de revoltă, dar cui i s-ar fi putut plânge când sursa umilinței sale, atât exterioare cât și interioare, era un om care jurase să-i apere pe cetățenii orașului München?

Gânduri răzlețe îi umblau prin minte. Se întreba de ce devenise atât de arțăgos în ultima vreme. Se înfuria din orice, în mod normal se putea gândi că asta avea legătură cu cele două crime, dar furia lui începuse cu câteva săptămâni înainte. Margot bănuia că era gelos.

Prostul.

Toți sunt niște proști.

Avea însă calitățile lui. Era puternic. Era frumos. Și, mai important, era influent. Avea relații pe care le folosise în trecut ca s-o ajute. Când porcii ăia de la fabrică au terorizat-o, tot ce a avut de făcut a fost să-i pomenească

numele o singură dată. De atunci n-au mai deranjat-o.

Era bine să cunoască pe cineva ca el pentru că ea era evreică.

Până la urmă, merita să-i suporte izbucnirile intermitente și câte-o vânătaie din când în când. La urma urmei, ceea ce era greu de înțeles putea fi ascuns cu un strat de pudră. Cu mâini pricepute, Margot apăsă cu pămătuful în pudrieră și aplică un strat rozaliu și proaspăt de pudră peste urma dizgrațioasă, netezindu-l apoi cu degetele.

Era aproape ca nouă.

Aproape era suficient.

NOUĂSPREZECE

Pensiunea pentru femei Der Blumengarten era o clădire din lemn cu două

etaje, una din multele clădiri dărăpănate care urâțeau partea de sud a orașului. Așezată cu fața la o uliță plină de noroi care, când nu ploua, trecea drept alee, clădirea avea mare nevoie de reparații. Unele obloane nu mai aveau șipci, pe scările de la intrare se instalase mucegaiul, iar vopseaua se desprindea de pe lambriurile de lemn. Ar fi putut fi cu ușurință confundată

VP - 121

cu faimoasele „case de fumat”, dar proprietarul adăugase o mențiune în plus la intrare: NUMAI FEMEI ONORABILE. Majoritatea apartamentelor fuseseră

închiriate pe termen lung, dar două aflate la parter erau închiriate cu săptămâna.

Holul nu era mai mult decât o tejghea și fiecăruia – vizitator sau chiriaș – i se cerea să semneze la intrare și la ieșire. Cea care ținea registrul era o englezoaică pe nume Ruth Baylor, o femeie bătrână, uscățivă, cu părul cărunt adunat într-un coc strâns. La început nu se deranjă, dar îndată ce Berg, Müller și Storf își scoaseră legitimațiile de polițiști se trezi brusc din indiferență.

Răsfoind printre paginile registrului de clienți, Frau Baylor confirmă

faptul că Marlena Druer eliberase camera în urmă cu patru zile, la trei și jumătate după-masă mai exact, și până în acel moment nu se întorsese.

Deoarece plătise chiria pe două săptămâni și deoarece cele două săptămâni încă nu trecuseră, Frau Baylor nu găsise niciun motiv de alarmă.

— Despre ce e vorba? întrebă în cele din urmă.

— Trebuie să cercetăm camera lui Fräulein Druer.

Berg se uită împrejur. Faptul că cineva ca Marlena Druer – o femeie cu destule mijloace de subzistență – alesese să locuiască într-un astfel de stabiliment era un motiv de speculații interesante.

Pe fața englezoaicei se citi consternarea.

— Pentru ce motiv? Are probleme?

— Nu doamnă, nu are, îi răspunse Storf.

— Atunci ce caută poliția aici?

Deoarece în ziarele de dimineață nu apăruse numele noului cadavru, Berg hotărî să mintă din comoditate.

— Ni s-a spus că era în căutarea unui anumit obiect important. S-ar putea să fi rămas în camera ei.

— Ce obiect?