— Cred că da. Menajera Annei Gross a recunoscut și ea bărbatul din desen ca fiind cineva cu care Anna se cunoștea – posibil un rus. Am descoperit o carte de vizită despre care nu știa a cui e. Numele de pe cartea de vizită e Robert Schick, Ro… Robert. Mai mult decât o coincidență, aș zice.
— Da, sunt de acord.
Müller părea enervat.
— De vreme ce ai un nume și un portret, de ce îl consideri pe Anders Johannsen vinovat?
— Impostorii folosesc multe nume.
— Johannsen locuiește într-un apartament cochet. Pare a fi om cu stare.
Nu pare impostor.
— E doar o părere, spuse Berg. În plus, trebuie să iau în considerare faptul că ar putea fi vorba de doi criminali.
Cu coada ochiului, îl zări pe Storf – grăbit și cu ținuta în neregulă – și îi făcu semn. Storf își făcea drum prin mulțime, lovindu-se de oameni și răsturnând halbe de bere, scuzându-se pentru fiecare incident. În cele din urmă, luă loc pe scaun lângă Müller.
— Scuze.
Berg se uită la ceas: șase fără un sfert.
— Ai fost reținut cu treburi de serviciu?
— Da, bineînțeles.
Storf respira din greu.
— E cald aici.
— Cald și zgomotos, se plânse Berg. Nu înțeleg de ce continuăm să ne întâlnim prin berării.
VP - 114
— Pari însetat, omule.
Müller făcu semn chelnerului să mai aducă o bere.
— Mulțumesc, Georg, îi spuse Storf.
— Sper că ai întârziat ca să aduci vești bune.
Storf goli jumătate de halbă.
— Serviciu și iar serviciu, Axel?
Zâmbi, apoi scoase o fotografie din buzunar.
— Femeia asta e victima noastră, nu-i așa?
Era femeia moartă, dar în zilele ei bune: frumoasă, cu părul negru și cu ochi rotunzi căprui, cu un zâmbet larg și două gropițe încântătoare. Berg și Müller îl priviră cu admirație.
— Excelent, exclamă Müller.
— De unde ai făcut rost de fotografie? întrebă Berg.
Storf nu răspunse la întrebare.
— Numele ei e Marlena Druer. E din Berlin. A venit la München în vizită la prieteni… familia Schulweiss. Nu au mai văzut-o, nici n-au mai auzit de ea de vreo trei, patru zile. Nu au raportat dispariția la poliție deoarece era ceva obișnuit la ea să vină și să plece după plac. Mi s-a spus că se caza la o pensiune – Den Blumengarten în Giesing. Nu m-am dus acolo. M-am gândit că poate mergem toți trei după ce mâncăm.
— Cum ai aflat de ea?
— Am avut noroc.
— Bună treabă, îi spuse Berg. Excelentă, de fapt.
— Danke.
Storf își termină berea și-și linse buzele de spumă.
— Aveam nevoie de asta.
Müller îi mai turnă un rând.
— Bea-o.
— O beau.
Storf sorbi din bere, apoi se uită la Berg.
— E ceva în neregulă?
— Ai o dâră de sânge…
— Sânge, unde?
— Ceva roșu, pe gât.
Berg se întinse peste masă și îl atinse cu mâna sub bărbie. Îl șterse ușor cu degetul mare.
— Gata.
— Te-ai tăiat cu lama? întrebă Müller.
— E ruj de buze.
Berg izbucni în râs și ridică halba spre Storf.
VP - 115
