— Da, așa-i. Eu am douăzeci de ani. Provin dintr-o familie numeroasă.

Henrietta e cea mai mare, iar eu cea mai mică. Numai fratele meu și cu mine am mai rămas… acasă. Ceilalți s-au căsătorit și au plecat. Casa devine pe zi ce trece mai goală, dar părinții refuză să se mute.

— Marlena locuia cu familia dumneavoastră, deci?

— Nu. Sora mea stătea la noi, dar Marlena niciodată. De obicei închiria o cameră la o mică pensiune. Marlena a insistat întotdeauna să-și păstreze intimitatea, ceea ce eu nu prea înțelegeam deoarece avea parte de destulă

intimitate la noi.

— Când ați văzut-o ultima dată?

— O, Doamne, acum vreo trei zile.

— Și nu v-ați îngrijorat că nu ați mai auzit de ea de două sau trei zile?

— Nicidecum. Marlena venea și pleca după bunul ei plac. Dacă nu ne vizita timp de câteva zile, ne închipuiam că avea alte planuri. Ea și sora mea își aduceau întotdeauna schiurile. Era posibil ca Marlena să se fi dus la schi pe aproape… sau chiar în Elveția. Sau se putea să se fi răzgândit și să se întoarcă la Berlin. Sau chiar să meargă la Paris. Așa era Marlena. Cred că de aceea sora mea o adora. Henrietta e foarte timidă, iar Marlena era îndrăzneață. Erau o pereche interesantă.

Ochii i se umeziră din nou.

— E groaznic!

Storf o bătu cu mâna pe umăr în semn de consolare.

— Îmi pare rău că vă tulbur cu astfel de probleme neplăcute. Poate găsim pe cineva să ne însoțească la morgă pentru identificarea corpului. Poate fratele sau tatăl dumneavoastră ar putea face asta?

Ochii Erikăi se umplură de lacrimi care îi șiroiră pe obraji.

— Da, desigur.

Își scoase batista din poșetă.

— Dar să le spuneți dumneavoastră. Eu nu pot.

— Bineînțeles, Fräulein Schulweiss. Noi nu permitem niciodată ca o femeie frumoasă ca dumneavoastră să se ocupe de fapte atât de îngrozitoare.

Erika zâmbi.

— E foarte amabil din partea dumneavoastră, Herr Inspektor.

— Nu vă faceți probleme.

Cei doi schimbară priviri. Storf luă pachetele.

— Ați putea fi atât de amabilă să mă însoțiți la locuința familiei dumneavoastră ca să pot vorbi cu bărbații din familie?

Erika roși.

VP - 109

— Tata e la serviciu. La fel și fratele meu.

— Ah…

Storf dădu din cap.

— Atunci poate îmi dați adresa de la serviciu să merg direct acolo?

Erika nu răspunse.

— Sunt probleme presante, Fräulein Schulweiss.

— Tata e doctor, Herr Inspektor. Astăzi e zi de operație.

— Atunci poate fratele dumneavoastră?

— Nici el nu e acasă.

— O… asta-i o problemă. Totuși, aș vrea să vă însoțesc acasă și să duc eu pachetele. Cel puțin atât pot să fac pentru dumneavoastră după ce v-am dat teribila veste.

— E foarte amabil din partea dumitale, Inspektor.

Îi oferi un zâmbet.

— Tramvaiul e la câțiva metri distanță. Haideți.

Mergeau fără să vorbească. Storf ar fi vrut să-i mai pună întrebări despre Marlena Druer și obiceiurile ei, dar cu gălăgia de pe stradă și cu trecătorii care se loveau de pachete, abia putea să meargă fără să se împiedice.

— Am o idee, spuse Erika, luminându-se la față. De ce să nu-l așteptați acasă la mine pe fratele meu? Sunt convinsă că ar fi mai bine ca treburile acestea să fie discutate în intimitatea unei case.

— Și când credeți că se întoarce fratele dumneavoastră?

— În jur de ora trei…

Făcu o pauză.

— Peste o oră. Sau puțin mai mult.

Din nou Storf își simți inima bătându-i cu putere. Nu numai că fata era bine făcută, dar avea și o figură plăcută. Era însă din altă clasă socială.

Totuși, nu-i strica să facă o pauză. Era în picioare de cel puțin trei ore. Dacă

nu altceva, cel puțin va avea ocazia să bea o ceașcă de ceai și să se odihnească. Poate o să capete chiar o bere dacă familia e generoasă.

— Dacă nu e niciun deranj pentru mama dumneavoastră, am să aștept la dumneavoastră acasă.

— Nu va fi niciun deranj pentru mama. E plecată din oraș.

ȘAPTESPREZECE