Se înfioră din nou.
— Trebuie să spun că în calitate de cetățean al acestui oraș, consider că e vina poliției. Așa că, scuzați-mă că îndrăznesc să întreb, ce se întâmplă de fapt?
— E… ciudat.
— Sunt crime de natură politică?
— De ce întrebați?
— Deoarece în Germania totul se învârte în jurul politicii.
— Spuneți Germania și nu München, Herr Johannsen. Sunteți născut aici?
— Nu, în nord.
— Hamburg?
— Și mai departe. Neumünster.
Müller întrebă:
— Ce v-a adus la München?
Johannsen își îndepărtă părul de pe frunte. Avea trăsături fine, frunte lată
și nas ascuțit. Părea vărul blond al lui Beethoven. Oftă adânc.
— Am venit înainte de Marele Război pentru ceea ce fusese pe vremuri orașul – plin de viață și de idei.
VP - 105
— Eu i-am considerat întotdeauna pe bavarezi niște conservatori, comentă Müller.
— Regiunea din jurul Münchenului, da, orașul însă… era diferit. Pe la începutul secolului, noi eram adevărații boemi, nu antipaticii de parizieni.
Noi eram Blaue Reiter.
— Sunteți pictor, Herr Johannsen?
— Nu. Vorbesc metaforic.
Își flutură mâna prin aer, apoi o lăsă să cadă peste cățelușul din poală.
— Sunt colecționar.
Arătă înspre tablourile cubiste.
— Münchenul era o comunitate de artiști fără egal. De când cu Marele Război și cu Austriacul, nimic nu mai e la fel. Hitler pretinde că e un artist. E
o glumă. Sigur l-ați văzut pe Karl Valentin cu Liest Karlstadt vreodată. Cele mai recente interpretări ale lui despre timpurile moderne sunt cam în genul discuției noastre.
Dacă așa spuneți. Müller era întotdeauna precaut cu cei care-și exprimau opiniile cu atâta fervoare. Rivalii politici căutau întotdeauna să-ți întindă o cursă.
— La ce oră vă plimbați câinii, Herr Johannsen?
— Mă scol și mă îmbrac la șase dimineața. Ies la plimbare cam la șapte. Vă
puteți fixa ceasul după programul meu. Nimeni nu și-ar dori să țină un dulău ca Otto în casă când îl apucă nevoile.
— Presupun că nu. Deci ați descoperit cadavrul cam pe la…
— Nu m-am uitat la ceas, dar aș spune că după vreo cincisprezece minute.
— La șapte și un sfert.
— Cam așa ceva, da.
— Și atunci ce ați făcut?
— Am găsit un polițist și i-am spus. Mi s-a părut că vrea să-mi pună
întrebări, dar mi-a luat numele și adresa și m-a lăsat să plec acasă să-mi revin.
— Ați văzut cumva vreo persoană suspectă care venea sau pleca din zonă?
— Mai erau și alți oameni pe acolo, dar pe niciunul nu l-aș considera suspect.
Chiar dacă ar fi văzut pe cineva, ce importanță ar avea? După spusele profesorului Kolb, femeia fusese ucisă cu cel puțin două zile mai înainte.
Müller începu să bată cu creionul în carnet.
Johannsen deveni nerăbdător.
— Nu mai am nimic de adăugat.
Se ridică de pe sofa.
VP - 106
— Dacă nu mai aveți și alte întrebări, Herr Inspektor, m-aș întoarce înapoi la lucru.
— Ah…
Când Müller se ridică, dulăul plin de salivă se deșteptă. De data aceasta, un mormăit gros îi ieși din gâtlej.
— Mușcă?
— Otto?
