— Atunci ce vă interesează?

— Răspunsuri. Gândește-te bine. Îl cunoști pe Robert Schick?

— Niet!

Clătină ferm din cap.

— Nu-l cunosc. Și nu-l cunosc pe omul din desen. Întrebați în altă parte.

Berg scoase câteva monede din buzunar, dar barmanul îl opri.

— Eu îți dau bere. Tu nu mai pui întrebări. Nu-i bine ca poliția germană să

vină pe aici, verstanden?

— Da, am înțeles.

Berg notă numele lui și numărul de telefon de la poliție pe o bucată de hârtie.

— Plec.

Împinse hârtia peste tejghea.

VP - 100

— Dar dacă afli ceva, îți faci datoria și mă anunți, verstanden?

— Da, da…

Berg se uită insistent la el.

— Vă anunț, vă anunț, sunt om cinstit.

— Știu. Ai acte în regulă.

*

Berg părăsi localul exact în momentul în care turneul de șah se termina.

Scoase portretul și fotografia Annei și începu să le arate jucătorilor de șah.

Nein.

Niet.

Nein.

Niet.

Nein.

Niet.

Niet.

Un pitic cu scufie întrebă dacă omul din desen era un comunist. Când Berg îi răspunse că era posibil, se zbârli, anunțând că el era adept al monarhiei.

Berg îl întrebă unde să-i caute pe comuniști.

Piticul îi răspunse că, dacă ar avea puțin noroc, i-ar putea găsi într-o groapă comună.

Numele lui Robert Schick provocă doar priviri inexpresive.

Singurul lucru care-i rămânea de făcut era să treacă pe la fiecare local în parte. Își scoase carnetul și începu dintr-un capăt al străzii.

Când intră în cea de-a șaptea ceainărie – un loc strâmt, cu mese și scaune și cu eternul samovar de bronz – își dădu seama că-i era foame. Așteptă vreo zece minute să se elibereze un scaun și cu o marcă servi un prânz cu pește afumat, salată de sfeclă și țelină, o chiflă și ceai negru cât putu să bea. Scump, dar îndestulător.

Un tânăr de vreo șaisprezece, șaptesprezece ani cu șapcă și vestă cânta din balalaică. Lui Berg îi plăcea muzica populară, dar prefera jazz-ul american. Fusese dezamăgit când Joachim devenise mai interesat de chitara clasică după ce asistaseră la un concert al lui Andrés Segovia.

Localul era plin de lume care pălăvrăgea, dar deoarece se vorbea rusește, Berg se simți pierdut. În timp ce-și bea ceaiul, își dădu seama că ocupa un loc râvnit de alții. Considerând că momentul era propice, se ridică exact în momentul în care cântărețul din balalaică făcu o pauză.

Berg se duse afară după el.

Puștiul avea o față netedă și albă și de-abia îi apăruseră tuleiele. Avea ochi căprui și păr roșcat. Se rezemă de perete și-și scoase o țigară. Berg sări VP - 101

să i-o aprindă. Băiatul se zgâi la el, dar luă chibritul aprins. În ochi i se citea suspiciunea.

— Spasibo.

— Nu sunt rus, sunt german, îi spuse Berg. Îmi place cum cânți.

Suspiciunea se accentuă. Începu să arunce priviri în stânga și-n dreapta.

Dădu însă din cap la auzul complimentului, în timp ce trăgea din țigară.

Berg îl întrebă:

— Mai cânți la vreo cafenea?

— Cânt oriunde mi se plătește. Ai o cafenea?

— Poate. Cum te cheamă?

— Cum mă cheamă?

Berg zâmbi. Ca să-l împiedice să plece, se aplecă cu brațul rezemat de perete, blocându-l.

— Da, numele tău.