Johannsen își puse piciorul gol peste grumazul câinelui.
— E doar un cățel.
— Dar unul uriaș, spuse Müller, pășind pe lângă namilă, după care întrebă
cu o oarecare ezitare: La lucru… ce lucrați?
— Sunt compozitor.
— Ah…
Müller aruncă o privire prin sufragerie.
— Unul fără pian.
— Am altă încăpere pentru muzică. Izolată fonic.
Un zâmbet ușor trecu peste fața lui Johannsen.
— Nu mi-ar plăcea să se plângă vecinii. Auf Wiedersehen.
*
Să arăți oamenilor la întâmplare fotografia unei femei moarte, sperând ca cineva s-o poată identifica, era ca un joc de-a baba-oarba. Uneori însă, obstacolele pot fi biruite. Așa s-a întâmplat când Storf observă o tânără
foarte atrăgătoare, cu pălărie peste părul tuns, ieșind de la Königen Milliners, lângă Maximilian Strasse. Mergea legănându-se deoarece căra două cutii uriașe. Era îmbrăcată cu un taior cafeniu și purta pantofi din piele.
Storf o ajunse exact în momentul în care încerca să-și aranjeze pachetele și-i arătă fotografia post-mortem. Nu se aștepta la nimic, așa că fu uimit când ochii negri ai femeii se făcură mari, iar buzele rujate se strânseră într-un „O”, în timp ce din gâtlej îi ieșiră sunete neinteligibile. Imediat își feri privirea.
— E Marlena?
Inima lui Storf începu să bată mai repede.
— Nu știu, meine Dame, poate îmi spuneți dumneavoastră.
— Sunt Fräulein Erika Schulweiss.
Se uită drept în ochii albaștri ai lui Storf:
— Iar dumneavoastră sunteți…?
— Îmi cer scuze că nu m-am prezentat cum se cuvine. Sunt Inspektor Ulrich Storf. Îmi pare rău că vă deranjez cu astfel de lucruri neplăcute, dar poliția încearcă cu disperare să descopere identitatea acestei femei. Poate doriți să vă uitați încă o dată la fotografie?
Tânăra se uită.
VP - 107
— Pare a fi Marlena.
— Marlena și mai cum?
— Marlena Druer.
Storf se uită la tânără. Părea să aibă puțin peste douăzeci de ani. Talia îi era subțire, dar șoldurile late. O fată frumoasă, cu trup bun de prăsilă. Storf simți o furnicătură sub centură și se uită în altă parte, convins că se roșise la față. Femeia păru a nu observa.
— Cel puțin eu așa cred, că e Marlena.
Începu să-și roadă unghia de la degetul mare.
— Seamănă cu Marlena.
Storf scoase carnetul și creionul.
— Și unde locuiește Frau Druer?
— Fräulein Druer.
— Ah, da, Fräulein Druer.
— Nu aici, răspunse Erika. Vreau să spun nu în München. Locuiește în Berlin. E o prietenă veche a familiei… de fapt, o prietenă a surorii mele mai mari. Iar sora mea locuiește în Berlin. Amândouă vin în vizită la noi în fiecare an în perioada aceasta… imediat după Fasching. Fac asta de vreo șase ani. Dar anul acesta Henrietta – sora mea – nu s-a simțit bine. Tocmai a născut cel de-al patrulea copil acum două luni. Așa că Marlena a venit singură.
Se uită mirată la Storf.
— Notați toate acestea?
— Da, încerc să notez totul.
— Atunci o să vorbesc mai rar. Vorbesc foarte repede. Îi scot din sărite pe ai mei. Am crescut în Spania. Sunt mulți germani în Spania. Dacă vi se pare că eu vorbesc repede, ar trebui să-i auziți pe spanioli. Sau pe cubanezi. Erau mulți cubanezi la școală cu mine. La școala mea erau tot felul de copii –
spanioli, cubanezi, germani, portughezi… o adevărată Ligă a Națiunilor…
— Fräulein Schulweiss? o întrerupse Storf. Haideți să ne întoarcem la Marlena Druer.
— Da, Marlena.
Erika așeză pachetele pe trotuar, își strânse panglica de la pălărie și-și ridică vălul ca să vadă mai bine. Se uită din nou la fotografie.
— Ach, mein Gott! Sunt sigură că e Marlena. E îngrozitor. Arată foarte tânără în fotografie.
Da, moartea întinerește, mai ales chipurile. Netezește ridurile. Ulrich întrebă:
— Ce vârstă are?
— Treizeci și cinci. La fel ca sora mea.
VP - 108
— Sunteți deci cu mult mai tânără decât sora dumneavoastră?
