Chemară chelnerul și Müller comandă cu voce tare peste masă. Clienții râdeau zgomotos. Pe lângă asta, mai începură și să cânte – a capella, și fals.

Fanfara încă nu începuse să cânte, dar pe locul ei se afla un acordeonist în costum tradițional bavarez cu cămașă albă, bretele și lederhosen, care tocmai își scotea instrumentul din cutie. Paharele se ciocneau și se înnodau prietenii de moment. Era din cauza berii – dar de ce nu? Viața era mohorâtă, la fel ca și vremea. Și era bine să profiți de tot ceea ce ți se oferea.

Berg își aminti de Margot. Își imagină zâmbetul ei sfios în timp ce se privea în oglindă, răcorindu-și fața cu evantaiul scump din pene negre. Se gândise să o viziteze înainte de întâlnirea cu Müller, dar apoi se răzgândise.

VP - 112

Nu era înțelept să se implice prea tare, chiar dacă fidelitatea nu era pentru el.

— Unde-o fi Storf? întrebă nemulțumit.

— O să vină, Axel. Relaxează-te.

Nu te mai gândi la ea!

— A ieșit ceva folositor din chestionarea lui Anders Johannsen?

— Numai și numai serviciu, eh?

— Crezi că-ți țin companie de plăcere?

Müller zâmbi.

— Pretinde că a găsit-o în jurul orei șapte și-un sfert.

— E sigur?

— Bătrânul e punctual precum un ceasornic.

— E bătrân?

— Trecut de cincizeci de ani, deși pare mai tânăr – cu excepția părului alb.

— Și cum arată afară de faptul că are părul alb?

— Trăsături ascuțite, nas lung… înalt.

— E înalt?

— Ce? zbieră Müller să se facă auzit în gălăgia din local.

— Întrebam dacă e înalt.

— Cam de un metru optzeci.

Muzica devenea mai puternică și mai ritmată. Fiecare club își afirma superioritatea, fiind contrazis apoi de un club rival, membrii lor aruncându-și insulte în cântece. Zgomotul era atât de mare încât melodiile nu se distingeau.

— Bărbatul care era cu Anna Gross era blond și înalt.

— Johannsen nu e blond, e alb.

— Dar uneori părul alb strălucitor poate fi confundat cu blond.

Berg scoase portretul.

— Seamănă în vreun fel cu ăsta?

Müller se uită cu atenție la desen.

— În mare… fața lungă… nasul ascuțit.

Ridică ochii.

— Sincer, Berg, portretul ăsta ar putea fi al oricui.

Avea dreptate. Totuși Berg nu voia să renunțe la ideea că omul ar fi putut fi ceva mai mult decât un spectator ghinionist.

— Părea nervos Johannsen când ai vorbit cu el?

— Nu nervos, Axel, supărat. Nu se întâmplă în fiecare zi ca un cetățean să

descopere un cadavru în descompunere. De ce îl suspectezi?

VP - 113

— Pentru că unor criminali le place să se întoarcă la locul faptei. Poate se joacă cu noi… ca englezul Jack Spintecătorul…

— Frau Gross era femeie măritată, nu prostituată.

— Era o femeie care avea o relație sentimentală. Și nu știm încă nimic despre celălalt corp.

— Poate Storf știe deja ceva despre el, spuse Müller.

— Pe oriunde o fi, mormăi Berg.

Chelnerul se prezentă cu farfurii cu mâncare și cu un coș cu pâine neagră.

Se opriră din conversație ca să mănânce.

Berg zise:

— Am arătat portretul pe la ceainăriile rusești. Un cântăreț din balalaică

mi-a spus că seamănă cu un bărbat cunoscut sub numele de Ro – un domn care se prezintă ca un aristocrat decăzut, cu toate că acest lucru e îndoielnic.

Müller ridică din sprâncene.

— Deci omul din desenul tău există cu adevărat?