mâna cu dificultate printre plante până atinse zidul. O cărămidă se deplasă
un pic când o atinse. Trebuia să-și folosească ambele mâini pentru a putea s-o miște și s-o scoată. În gaura aceea se găsea un mănunchi de chei.
— Trebuie să intrăm, spuse Ted, doar eu și Laura.
— Imposibil! replică Lee.
VP - 233
— Ted, interveni Laura, știi că nu se poate astfel. Vrei să-mi spui ceva?
Lee se poate îndepărta puțin pentru ca noi să vorbim între patru ochi, însă
nu ne poate lăsa singuri. Înțelegi, nu?
Ted își masă tâmplele. Nu era prea convins. Ceilalți doi așteptau.
— Uite cum stă treaba, McKay, îi spuse Lee direct, ori intrăm toți trei, ori ne întoarcem cu toții. Nu există altă opțiune.
— Bine.
Lee se îndreptă spre poarta mare.
— E cheia cea mai lungă dintre toate.
Laura se apropie de Ted.
— Te descurci foarte bine. Îi voi cere lui Lee să ne lase să vorbim între patru ochi. Știi ce o să găsim aici? Ți-ai amintit?
Ted păstră tăcerea. Avea ceva ciudat în privire.
— Nu, nu știu.
Dar de fapt, știa.
Intrară într-o parcare acoperită, pustie. Iarba și câțiva arbuști crescuseră
haotic. Câteva poteci pietruite erau singurele pe care se putea circula. În partea dreaptă se afla o clădire cu două etaje, ferestre și câteva căi de acces blocate cu lemne. Singura excepție o făcea o poartă dintr-o singură bucată, într-unul dintre colțuri. Se îndreptară cu toții în acea direcție.
În timp ce străbăteau pădurea, nu-și dăduseră seama că vântul care venea din sud aducea cu el câțiva nori nu suficient de amenințători, dar mari cât să
acopere cu totul soarele.
Lee folosi altă cheie pentru a deschide cel de-al doilea lacăt și încă una pentru ușă, care se închise în urma lor printr-un simplu clic. Intrară într-o încăpere complet goală și neîngrijită – cu siguranță, nu aceea era intrarea principală. Ted îi ghidă pe o ușă laterală spre un hol care îi conduse spre zona de birouri. Lee aprinsese lanterna, deoarece razele soarelui care pătrundeau prin grilajele de la ferestre nu erau suficiente. Birourile nu erau goale în totalitate, câteva dulapuri și scrinuri și lucruri asemănătoare. La jumătatea drumului, Ted se opri și contemplă o ușă laterală, ca și cum nu-și aducea aminte de ea sau ca și cum prezența ei era ceva foarte important pentru el. Într-un final, își continuă drumul până ajunse în fața unei uși duble aflate la capătul acelei zone. Ajunseră dinaintea unui spațiu imens, care în trecut servise drept ateliere și linii de montaj, unele încă în picioare.
Acoperișul avea acolo înălțimea completă a clădirii cu ferestre înalte care, deși deveniseră gri din cauza prafului, permiteau pătrunderea luminii.
VP - 234
Lee stinse lanterna. Ceea ce trebuia să facă era să pregătească Taserul și Beretta. Acel spațiu nu-i plăcea deloc: puțină lumină și multe locuri în care te puteai ascunde. Atunci, telefonul Laurei sună și tresăriră cu toții.
— Marcus?
Semnalul era foarte slab.
— … bun… spital.
Laura se îndepărtă fără să vrea. Îi ceru lui Lee mănunchiul de chei și acesta i-l dădu fără obiecții.
— Marcus, nu înțeleg nimic. E vreo urgență la Lavender?
— … se… îndepărtează…
N-avea rost. Laura străbătu labirintul prin care ajunseseră în acel loc. A fost necesar să încerce cele trei chei pentru a putea ieși din clădire, căutând să vadă dacă avea semnal.
— Acum mă auzi?
— Da. Tu mă auzi bine?
— Acum te aud. Am ieșit din clădire.
— Ce clădire?
Marcus era alarmat.
— Poteca din spatele casei lui Ted conduce la o fabrică părăsită. Aceeași care…
— Laura, ascultă-mă foarte bine. McKay e cu Lee?
