Au încercat să vorbească, dar nu era posibil, așa că Harry a strigat „Toaleta femeilor?” și au pornit într-acolo.
— Între timp, înapoi la clubul tineretului, a zis Kate când au ajuns în sanctuarul tradițional al adolescentelor și au închis ușa, lăsând muzica afară.
Harry a privit-o din cap până-n picioare.
— De ce ești aici? a șuierat.
— Toni m-a invitat. Știi de ce sunt aici.
În momentul acela ușa cabinei s-a deschis, trântindu-se, în stilul arhicunoscut. A apărut o femeie cu o rochie albastră frumoasă, și Kate a privit-o cu atenție.
60. Sâmbătă, 28 aprilie 2012
EMMA
Harry și cu mine ne-am întâlnit la Gara Portului din Woolwich și am luat un taxi. Sala Boys’ Brigade nu mai era nouă de multă vreme. Arăta de parcă era înclinată spre stânga, ca un bețivan, pe acoperiș crescuse mușchi și zugrăveala se cojea.
— Nu-mi vine să cred că e încă în picioare, a zis Harry, plătind șoferul și sărind din taxi.
Optase pentru stilul glam-rock și eu pentru cel neo-romantic, după ce am scotocit printr-o cutie cu haine vechi din pod. Am găsit una dintre rochiile de demult ale lui Jude cu o mie de nasturi – atârna pe mine, mult prea mare, dar aș
fi băgat mâna-n foc că am purtat-o cândva. L-am pus pe Paul să mă ajute. Când a terminat, m-a sărutat și a zis:
— Arăți fantastic, Em. Du-te să te distrezi cu celelalte petrecărețe.
— Mulțumesc pentru nasturi, am zis, în vreme ce-mi puneam paltonul și luam cheile. Nu mă aștepta, vin târziu.
— Bine, pa, a zis, deschizând televizorul.
*
VP - 185
Discoteca e dezlănțuită și muzica mă izbește în cap ca o cărămidă, așa că
timp de câteva secunde nu văd și n-aud nimic. Harry mă ciupește de braț ca să-mi atragă atenția, cu ochii strălucind.
— E ca și cum ne-am fi întors în timp, strigă. Dar de data asta suntem aici în mod legal. Bacardi cu coca-cola?
— Nu, Dubonnet și bitter cu lămâie, sau cidrul ăla dulce oribil. Vreau să-i pot simți gustul când mi se-ntoarce pe gât.
Ne simțim amândouă mai ușoare decât ne-am simțit de ani întregi, glumind ca niște fetișcane.
Toni și gașca ei se strâng pe dată în jurul nostru, dornice să audă unde am fost în toți anii aceștia.
Eu am hotărât dinainte ce să spun despre viața mea. Pe scurt, Emma, mi-am spus. Hai să ținem la nivel minim mizeria și înjosirea. Nu vrem să ni se arate milă. Ori să fim judecate.
Și totul pare să meargă bine. O las pe Harry să vorbească – mă rog, se străduiește, dar e greu să te faci auzit peste sunetul tunător al celor o sută de voci care cântă împreună cu Wham! –, și fetele ascultă vrăjite. Ne tot pipăie, de parcă am fi extratereștri. De tot râsul, de fapt, dar dacă aș fi rămas să locuiesc aici poate că aș fi făcut-o și eu. Aș fi putut să fiu una dintre ele. O mamă de vârstă mijlocie, fără astâmpăr, cu o slujbă măruntă la Tesco și copii care nu telefonează.
În cele din urmă primim băuturile și, când câteva dintre fete se ridică să
danseze, încerc să vorbesc cu Harry, dar n-am nicio șansă, și în cele din urmă mă
îndrept către toalete. M-am întrebat adesea de ce mi-am petrecut o parte atât de mare a adolescenței prin toalete publice împuțite, dar totul devine limpede când intru și închid ușa. Era singurul loc în care puteam să ne auzim între noi.
Intru într-una dintre cabine, mă ciucesc pe WC-ul ca pentru copii și citesc mesajele porcoase mâzgălite la nivelul capului. Se pare că o fată pe nume Maz își croiește drum printre cei de la Boys’ Brigade, însemnându-i pe perete de parcă ar fi o pușcăriașă care își execută pedeapsa. Poate că este.
Pun deoparte informația ca să i-o spun lui Harry, dar când ies din cabină ea e acolo. Vorbește cu o femeie pe care n-am mai văzut-o niciodată. De vârsta noastră, dar nu cred că e de la școala noastră. Hotărăsc s-o păstrez pe Maz până
mai târziu.
Femeia e Kate Waters. Mă simt de parcă m-a pocnit cineva în stomac când Harry mi-o prezintă. Mă aud icnind și mă prefac că tușesc, ca să nu-și dea seama. Dar se uită la mine ca și cum s-ar fi aprins un spot. Aștept să mă dea de gol. Chiar dacă știu că nu-mi cunoaște numele adevărat. Masca mea pare foarte VP - 186
subțire, o simt cum mi se scurge de pe față. Dar Kate Waters nu dă semne că m-ar recunoaște.
Încerc să nu reacționez când o pomenește pe Alice Irving. Mut conversația pe un teren mai sigur.
— Trebuie să fie interesant să fii reporter, mă aud zicând.
Doamne, sunt atât de ușor de citit. Probabil că știe. Probabil că vede până înadâncul meu.
Dacă o face, nu dă vreun semn. Se prinde în micul meu joc. E tare amuzantă, de fapt – știe totul despre Malcolm Baker și Sarah S, cu toate că abia ne-a întâlnit. Toni trebuie să-i fi spus. Asta-i ciudat, un pic ca mine și cărțile mele.
Expert pe dată în viața altcuiva. E periculos uneori să crezi că știi prea multe, deoarece cine cunoaște cu adevărat pe altcineva? Poți zgrepțăna pielea, dar nu ajungi niciodată la carnea altcuiva. La oasele lui.
61. Sâmbătă, 28 aprilie 2012
KATE