FIONA BARTON
COPILUL
Original: The Child (2017)
Traducere din limba engleză
DANA-LIGIA ILIN
2018
VP - 2
Atunci când adevărul e înlocuit detăcere, tăcerea e o minciună.
Evgheni Evtușenko
1. Marți, 20 martie 2012
EMMA
Calculatorul îmi face cu ochiul, cu subînțeles, când mă așez la birou. Ating tastatura, și o poză a lui Paul apare pe ecran. E cea pe care i-am făcut-o la Roma în luna noastră de miere, cu ochii lui plini de iubire de partea cealaltă a mesei, în Campo dei Fiori. Încerc să-i zâmbesc, dar când mă aplec îmi văd chipul reflectat pe ecran și mă opresc. Nu pot suferi să mă văd pe neașteptate. Uneori nu mă
recunosc. Crezi că știi cum arăți, și iată străina aceasta care se uită la tine. E ceva care te poate speria.
Dar azi cercetez chipul străinei. Părul castaniu strâns pe jumătate în creștet într-un coc chinuit, pentru muncă, pielea fără machiaj, umbre și linii care se furișează către ochi ca niște crăpături în pământ.
Dumnezeule, arăți groaznic! îi spun femeii de pe ecran. Mișcarea gurii ei mă
hipnotizează, și o fac să mai vorbească un pic.
Hai, Emma, apucă-te de lucru! zice ea. Îi arunc un zâmbet firav și îmi zâmbește și ea.
Asta-i nebunie, îmi zice cu vocea mea, și mă opresc.
Slavă Domnului că Paul nu mă poate vedea acum! îmi zic.
•
Când Paul ajunge acasă, seara, e obosit și cam ciufut după o zi plină de studenți „ca niște catâri” și altă ciorovăială cu șeful de catedră pe tema orarului.
Poate că e vârsta de vină, dar se pare că în zilele astea pe Paul îl deranjează
cu adevărat să aibă probleme la muncă. Mă gândesc că începe, probabil, să se îndoiască de sine, să vadă peste tot amenințări la poziția sa. Catedrele din universități sunt, într-adevăr, ca niște cete de lei. O mulțime de masculi care se dichisesc și își fac de cap și se țin cu dinții de superioritatea lor. Spun tot ce se cuvine și îi prepar un gin tonic.
Când îi dau jos de pe canapea servieta, văd că a adus ziarul Evening Standard.
Probabil că l-a cumpărat la metrou.
VP - 3
Mă așez și-l citesc, în vreme ce el își spală la duș grijile zilei, și atunci văd paragraful despre copilaș.
„S-A GĂSIT CADAVRUL UNUI COPILAȘ”, scrie acolo. Doar câteva rânduri, că s-a descoperit scheletul unui prunc pe șantierul unei clădiri din Woolwich și poliția face cercetări. Citesc și tot citesc. Nu pricep de-a binelea, de parcă ar fi în altă limbă.
Dar știu ce spune, și oroarea se încolăcește în jurul meu. Storcându-mi aerul din plămâni. Tăindu-mi răsuflarea.
Încă mai stau acolo când Paul coboară, ud leoarcă și trandafiriu și zbierând că
arde ceva.
Cotletele de porc sunt negre. Carbonizate. Le arunc la gunoi și deschid fereastra să iasă fumul. Aduc din congelator o pizza și o pun în cuptorul cu microunde, în vreme ce Paul șade tăcut la masă.
— Ar trebui să ne luăm un senzor de fum, zice, în loc să urle la mine pentru că aproape am dat foc casei. E ușor să uiți de lume când citești.
E atât de drăguț. Nu-l merit.
În vreme ce stau în fața cuptorului cu microunde și mă uit la pizza care se învârtește și face bășici, mă întreb pentru a nu știu câta oară dacă n-o să mă
părăsească. Ar fi trebuit s-o facă de mulți ani. Asta aș fi făcut eu, dacă eram în locul lui, să trebuiască să am de-a face cu ciudățeniile mele, cu grijile mele, zi de zi. Dar el nu dă semn că și-ar face bagajul. În loc de asta, se tot învârte în jurul meu ca un părinte îngrijorat care mă apără de rele. Mă liniștește când o iau razna, născocește motive de voioșie, mă ține strâns în brațe ca să mă aline când plâng și îmi spune că sunt o femeie strălucitoare, amuzantă, minunată.
Boala e cea care te face așa, zice el. Asta nu ești tu.
Doar că sunt. Nu mă cunoaște cu adevărat. M-am asigurat de asta. Și îmi respectă intimitatea când mă feresc de orice mi-ar aminti trecutul.
— Nu trebuie să-mi spui, zice el. Te iubesc așa cum ești.
Sfântul Paul, îi zic atunci când pretinde că nu-i sunt povară, dar de obicei mă
face să tac.
— Nici vorbă, zice el.
Fie, atunci nu sfânt. Dar cine e sfânt? Oricum, păcatele lui sunt păcatele mele. Ce spun perechile bătrâne? Ce-i al tău e al meu. Dar păcatele mele… ei bine, sunt doar ale mele.
— De ce nu mănânci, Em? zice când îi pun farfuria pe masă.
— Am mâncat târziu de amiază, m-am luat cu treaba. Nu mi-e foame – o să
îmbuc ceva mai încolo, mint eu.
