„Cel puțin îi am pe ei”, le-a spus vârfurilor morcovilor care pluteau în apa murdară. S-a întrebat dacă Lou avea s-o sune în seara aceea, când se întorcea de la serviciu. Cel mai mic dintre copiii săi știa povestea – sigur c-o știa –, dar nu vorbea despre ea.

Și nu poate suferi să mă știe plângând, și-a zis Angela, ștergându-se la ochi cu o bucată de prosop de hârtie. Niciunul nu poate. Le place să pretindă că totul e în ordine. Înțeleg asta. Ar trebui să încetez acum. S-o las deoparte pe Alice.

„La mulți ani, scumpa mea”, a murmurat.

4. Miercuri, 21 martie 2012

EMMA

Copilașul m-a ținut trează cea mai mare parte a nopții. Am rupt articolul din ziar și m-am dus cu el la coșul de gunoi, dar până la urmă l-am îndesat în buzunarul jerseului. Nu știu de ce. Am hotărât să nu fac nimic în privința lui.

Speram c-o să dispară.

O voce mică din mine șoptea: Așadar, nu ca ultima dată.

Și azi copilașul e încă aici. Insistent. Cerând să fie recunoscut.

Paul moțăie, aproape treaz și începând să-și miște picioarele, de parcă ar vrea să verifice dacă mai sunt acolo. Aștept să deschidă ochii.

Am oroare de asta. Am oroare de dezamăgirea și epuizarea pe care o să le văd când o să-și dea seama că zilele mele rele au revenit.

VP - 11

Așa ne-am învățat să le zicem, ca să sune de parcă n-ar fi vina mea. E atât de mult de la ultimul episod, și știu că a crezut că s-a terminat de-a binelea. O să se străduiască din greu să n-o arate când mă vede, dar va trebui să duc în cârcă și neliniștea lui. Uneori simt că o să mă sfărâm sub povară.

Lumea zice că ceea ce nu te omoară te face mai puternic. Zice asta după ce ai trecut prin ceva cumplit. Mama mea, Jude, obișnuia s-o spună. Dar nu-i așa. Îți rupe oasele, lăsând totul făcut țăndări și ținut laolaltă de bandaje mânjite și leucoplast îngălbenit. Crăpând de-a lungul liniilor rupturii. Trebuie multă

prudență și e epuizant să ții totul la un loc. Uneori îți dorești ca asta să te fi omorât.

Paul se trezește și-mi aduce pastilele și un pahar cu apă din baie, fără să

spună nimic. Apoi mă mângâie pe păr și șade pe marginea patului, în vreme ce le înghit. Fredonează ușurel, ca și cum totul ar fi normal.

Încerc să gândesc „ Totul o să treacă” dar „ Asta n-o să se termine niciodată”

se strecoară pe sub garda mea.

Problema este că un secret prinde viață proprie cu timpul. Crezusem că, dacă

nu mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat, o să se chircească și o să piară. Dar n-a fost așa. Șade în mijlocul unei încâlceli din ce în ce mai mari de minciuni și scorneli, ca o muscă grasă prinsă în pânza unui păianjen. Dacă spun ceva acum, înseamnă să fac totul bucăți. Așa că nu trebuie să spun nimic. Trebuie să-l apăr.

Secretul, vreau să zic. E ceea ce am făcut de când mă știu. Să-l țin în siguranță.

•

Paul îmi vorbește la micul dejun și n-aud ce spune.

— Îmi pare rău, dragă, ce-ai zis?

Încerc să mă concentrez pe el peste masă.

— Am zis că aproape am rămas fără hârtie igienică.

Nu mă pot concentra. Ceva despre hârtie. O, Doamne, a citit-o?

— Ce? zic, prea tare.

— Hârtie igienică, Emma, zice el ușurel. Îți aduc aminte, asta-i tot.

— Da, da. Nu-ți face griji, mă ocup eu. Tu pregătește-te să mergi la lucru, cât îmi termin cafeaua.

Îmi zâmbește, mă sărută în trecere și se foiește prin birou vreo zece minute, în vreme ce îmi arunc la gunoi micul dejun și șterg masa. Descopăr că mă ocup mai mult de curățenie în ultima vreme. Cară-te, pată afurisită!

— Bun, zice el din ușa bucătăriei. Ești sigură că ți-e bine? Încă ești foarte palidă.

— Mi-e bine, zic și mă ridic. Haide, Paul. Du-te odată! O zi bună, dragule! Nu uita să fii drăguț cu șeful de catedră. Știi că așa-i mai bine.

VP - 12

Îi curăț niște scame de pe umărul paltonului.

Oftează și își ia servieta.

— O să mă străduiesc. Uite, pot să le telefonez că sunt bolnav și să stau cu tine, zice el.

— Nu fi prostuț, Paul. O să am o zi ușoară. Jur.

— Fie, dar o să te sun la prânz. Te iubesc, zice.

Flutur mâna spre el de la fereastră, așa cum fac întotdeauna. Închide poarta și se întoarce cu spatele, iar eu mă prăbușesc în genunchi pe covor. E prima dată

că sunt singură de când am citit articolul, și a fost epuizant să mă prefac că totul e în ordine. Titlul din ziar e ca o reclamă de neon oriunde mă uit. Îmi trebuie doar cinci minute să mă adun. Și plâng. Un plâns înspăimântător. Nestăpânit.

Nu ca plânsul englezesc, cu care te lupți și încerci să-l înghiți. O țin așa până ce n-a mai rămas nimic și stau liniștită pe podea.

Când sună telefonul, îmi dau seama că a trecut o oră, și picioarele îmi sunt amorțite și pline de furnicături când încerc să mă ridic. Probabil că am ațipit. Îmi place imaginea care îmi apare în minte, că stau culcată într-o barcă și mă duce curentul. La fel ca Ofelia din tablou.6 Dar ea era smintită, ori moartă. Oprește-te.

Răspunde la telefon.

— Bună, Emma, sunt Lynda. Ești ocupată? Pot să vin la o cafea?

Vreau să-i spun „nu” îngrozitoarei Lynda, dar în loc de asta zic „da”. Politețea înrădăcinată iese din nou învingătoare.

— Minunat. Ajung în zece minute.

— Pun ceainicul pe foc, mă aud spunând, de parcă aș fi într-o piesă.

Îmi masez genunchii, ca să treacă amorțeala, și scot din geantă o perie de păr. Trebuie să arăt bine, altfel își dă seama.