Slujba de soră medicală și viața din armată alungaseră de multă vreme asta din ea, prin antrenament.
Dar, în fiecare an, 20 martie era excepția. Era ziua de naștere a lui Alice, și ea plângea. Un moment intim. Nici prin cap nu i-ar fi trecut s-o facă în fața cuiva, ca oamenii care stăteau în fața aparatelor de filmat și plângeau. Nu-și putea închipui cum ar fi să te dai în spectacol în felul ăsta. Și cei de la televiziune filmau mai departe, de parcă ar fi fost un soi de distracție.
„Ar trebui să oprească filmarea”, îi spunea lui Nick, dar el nu făcea decât să
mormăie și să se uite mai departe.
O făcea să se simtă stânjenită, dar se părea că e pe placul multor oameni.
Soiul de oameni care încearcă să facă și ei parte din știri.
Oricum, nu credea că ar înțelege cineva de ce ea încă mai plânge, după toți anii ăștia. După zeci de ani. Ar zice probabil că-și cunoscuse prea puțin copila.
Nu petrecuse cu ea decât douăzeci și patru de ore.
„Dar era parte din mine. Carne din carnea mea”, le spunea scepticilor din capul său. „Am încercat să uit, dar…”
Oroarea începea în zilele dinaintea zilei de naștere a fetiței și avea flashbackuri cu tăcerea – acea tăcere care te îngheață până la os în odaia goală.
Apoi, în acea zi, se trezea de obicei cu o durere de cap, pregătea micul dejun și se străduia să se poarte firesc până când rămânea singură. Anul acesta a vorbit cu Nick în bucătărie despre ziua care începea. El s-a plâns de muntele de hârțoage de care trebuie să se ocupe și despre unul dintre puștii noi, care tot lipsea zicând că e bolnav.
VP - 9
Ar trebui să se pensioneze – face șaizeci și cinci de ani. Dar nu se poate lăsade muncă. Niciunul dintre noi nu se poate lăsa de ceva, presupun. Zice că arenevoie de un scop, de o rutină. Nu dă niciun semn că ar ști ce zi e azi.
Obișnuia să-și amintească – la început. Sigur că da. Nu era niciodată departede gândurile nimănui.
Oamenii de pe stradă îi tot întrebau de copilaș. Oameni pe care nu-i cunoșteau deloc veneau la ei, le strângeau mâinile și aveau ochii în lacrimi. Dar asta a fost atunci. Nick nu ținea minte date nici să-l tai – dinadins, credea Angela. Nu-și putea aminti nici măcar zilele de naștere ale celorlalți copii, ce să
mai vorbim de a lui Alice. Și ea nu i-a mai adus aminte. Nu putea suporta scânteia de panică din ochii lui când era silit să-și amintească acea zi. Era mai milostiv din partea ei să-și amintească singură.
Nick a sărutat-o pe creștet și a plecat la lucru. Și când ușa s-a închis în urma lui. Angela s-a așezat pe canapea și și-a îngăduit să plângă.
•
Încercase să se antreneze să lase deoparte amintirile. N-a prea avut ajutor la început. Doar medicul de familie – bietul și bătrânul doctor Earnley – care o bătea ușor pe umăr ori pe genunchi și zicea: „O să treci peste asta, dragă”.
Apoi, mai târziu, au fost grupurile de sprijin, dar obosise să tot audă suferința sa și a altora. Simțea că nu fac decât să dea târcoale durerii, împungând-o, ațâțând-o și apoi plângând împreună. A supărat grupul când a anunțat că a descoperit că nu ajută să știi că și alți oameni suferă. Asta nu-i alunga propria jale – nu făcea decât să-i adauge, cumva, alte straturi. S-a simțit vinovată, pentru că atunci când era soră medicală și murea cineva, obișnuia să dea familiei un pliant despre pierderea cuiva drag.
Sper că i-a ajutat pe ei mai mult decât m-a ajutat pe mine, și-a spus, pe când se ridica de pe canapea. Nu trebuie să fiu înverșunată. Fiecare a făcut ce i-a stat în puteri.
În bucătărie, a umplut chiuveta cu apă și s-a apucat să pregătească legumele pentru o musaca. Apa rece i-a amorțit mâinile, așa că-i era greu să țină cuțitul, dar a continuat să râcâie mecanic morcovii.
A încercat să-și imagineze cum ar arăta Alice acum, dar era prea greu. Nu avea decât o fotografie cu ea. Cu Alice și ea. Nick o făcuse cu micul lui Kodak ieftin, dar era neclară. O făcuse prea repede. Angela s-a proptit cu mâinile de blatul din bucătărie, ca și cum efortul fizic ar fi putut s-o ajute să vadă chipul copilașului pierdut. Dar el nu s-a arătat.
Știa din fotografie că Alice avea păr negru pufos, la fel ca fratele ei, Patrick, însă Angela pierduse mult sânge în timpul nașterii și încă era amețită de VP - 10
petidină când i-au pus pruncul în brațe. L-a întrebat pe Nick după aceea – după
ce Alice n-a mai fost –, dar el n-a putut să-i spună mult mai mult. Nu se uitase la ea cu atenție, așa cum ar fi făcut Angela, întipărindu-și în minte fiecare trăsătură. A zis că era drăgălașă, dar nu știa amănunte.
Angela nu credea că Alice arăta ca Patrick. El fusese un prunc voinic și Alice fusese atât de firavă. Abia două kilograme și jumătate. Totuși, se uitase cu atenție la fotografiile lui Paddy când era bebeluș, și la fotografiile făcute când apăruse a doua lor fiică, Louise, după zece ani – „Pruncul nostru surpriză, bonus, cum îi zic eu”, le spunea Angela oamenilor –, silindu-se s-o vadă pe Alice în ele.
Dar nu era acolo. Louise era blondă – semăna cu Nick.
Angela a simțit durerea surdă, cunoscută, în jurul coastelor și în piept, și a încercat să se gândească la ceva care te face fericit, după cum îi spuseseră
cărțile de dezvoltare personală. S-a gândit la Louise și la Patrick.
„Cel puțin îi am pe ei”, le-a spus vârfurilor morcovilor care pluteau în apa murdară. S-a întrebat dacă Lou avea s-o sune în seara aceea, când se întorcea de la serviciu. Cel mai mic dintre copiii săi știa povestea – sigur c-o știa –, dar nu vorbea despre ea.
Și nu poate suferi să mă știe plângând, și-a zis Angela, ștergându-se la ochi cu o bucată de prosop de hârtie. Niciunul nu poate. Le place să pretindă că totul e în ordine. Înțeleg asta. Ar trebui să încetez acum. S-o las deoparte pe Alice.
„La mulți ani, scumpa mea”, a murmurat.
4. Miercuri, 21 martie 2012
EMMA
Copilașul m-a ținut trează cea mai mare parte a nopții. Am rupt articolul din ziar și m-am dus cu el la coșul de gunoi, dar până la urmă l-am îndesat în buzunarul jerseului. Nu știu de ce. Am hotărât să nu fac nimic în privința lui.
Speram c-o să dispară.
O voce mică din mine șoptea: Așadar, nu ca ultima dată.
Și azi copilașul e încă aici. Insistent. Cerând să fie recunoscut.
Paul moțăie, aproape treaz și începând să-și miște picioarele, de parcă ar vrea să verifice dacă mai sunt acolo. Aștept să deschidă ochii.
