8. Joi, 22 martie 2012

KATE

Peter, muncitorul, a sunat a doua zi dimineață, cu vocea șovăielnică, trudindu-se să se exprime într-o limbă care îi era străină.

— Doamna Waters? a spus. Sunt Peter. John a zis că vreți să vorbiți cu mine.

Kate a strâns mai tare în mână telefonul. Nu crezuse că o s-o sune.

— Peter, mulțumesc mult că ai sunat. Știu că trebuie să fii tare șocat de cele întâmplate.

— Da, tare șocat, a zis el. Cum de știți de mine?

— Păi, poliția mi-a dat niște informații despre anchetă, a zis Kate, repede. Era clar că bărbatul de la telefon e neliniștit, și ea avea grijă să nu-l sperie. Ar fi fost mai ușor dacă se întâlneau. Putea mai bine să-l vrăjească dacă erau față în față.

VP - 26

Uite, e greu să vorbim la telefon, a zis ea. E greu să vorbim despre un subiect atât de delicat ca acesta. Ne-am putea vedea, Peter? Pot să vin eu la tine.

El a șovăit.

— Păi, bine, a zis. Dar numai puțin. Acum locuiesc la un prieten. În Shepherd’s Bush. Ne putem întâlni acolo? Ar fi bine în cafeneaua de lângă

stație?

— Desigur. Nu-s departe de acolo. Pot să ajung într-o jumătate de oră. E bine așa?

Kate își lua deja geanta de pe rezemătoarea scaunului. Gordon Willis a ridicat ochii. Trăgea cu urechea la orice convorbire. Era ceva de la sine înțeles. Și ea pomenise poliția – terenul lui păzit cu strășnicie.

— Ce ți-ai pus în gând să faci? a zis el. Ceva de care ar trebui să știu?

— Nu. Doar un copilaș mort în Woolwich. Era în Standard, Gordon, a zis ea, având grijă să facă povestea să sune neinteresant, ca să evite orice amestec.

Criminalistul era un faimos prădător, căutând mereu ocazia să-și pună

numele pe munca altora.

— Mda, am văzut știrea, a zis el. Polițiștii zic că-i vechi – antic, probabil.

— Păi, mi-am zis să arunc o privire. Ar putea da un articol foarte emoționant.

— Chestii pentru fete, a zis el, și s-a apucat din nou de cuvinte încrucișate.

•

Peter avea în față o coca-cola când Kate s-a îndreptat către masa lui. Era slab-băț și avea pielea atât de palidă, încât se vedeau venele de sub ea. A ridicat privirea la apropierea ei, s-a ridicat în picioare și i-a strâns mâna. Mâna lui era rece și ea a simțit-o cum tremură.

— Mulțumesc foarte mult că ne întâlnim, Peter. Îți sunt cu adevărat recunoscătoare, a zis ea cu căldură, în vreme ce se așezau la masă. Încerc doar să mă asigur că am priceput cum trebuie povestea – de dragul copilașului.

Asta a atins coarda care trebuia. Ochii lui s-au umplut de lacrimi și a privit în jos.

— Era așa de micuț! Aproape că nu era nimic în praful acela, a spus el, privindu-și paharul. Nu știam la ce mă uit. Apoi am văzut…

Kate a memorat automat vorbele lui, o introducere i se alcătuia deja în minte.

— Ce te-a făcut să sapi acolo? a zis ea, urnindu-l din punctul în care se înțepenise și deschizând conversația. Spune-mi despre acea zi.

Peter i-a povestit cu întreruperi, uitându-se din când în când în sus, că i se spusese să curețe o cale de acces prin grădini pentru un excavator.

VP - 27

— Era un loc greu de săpat. Fuseseră acolo clădiri cu mult timp înainte, și în pământ rămăsese ciment. Fundații. Sub grădini. Ploua, și alunecam prin noroi, îmi amintesc că râdeam cu șoferul excavatorului, pentru că am căzut amândoi.

Era distractiv… a zis el, și apoi s-a arătat șocat de propria nerușinare.

— Nu-i nimic, Peter, a zis Kate. Nu e lipsă de respect. E ceea ce s-a întâmplat.

A fost distractiv în acel moment. Nu poți schimba asta.

Muncitorul i-a mulțumit cu o încuviințare din cap și s-a aplecat în față, sprijinit în coate, ajungând la punctul culminant al poveștii.

— Mișcăm din loc o oală mare de ciment, și șoferul s-a dus înapoi în cabină, ca să se pregătească să treacă prin deschizătură. Și iată-l. Era îngropat adânc, dar am făcut o groapă când am tras ghiveciul de flori. Am lăsat mâna în jos…

I-a pierit vocea, și a început să plângă, cu fața în mâinile înroșite, crăpate.

Kate i-a întins un șervețel ieftin, prea subțire și prea lucios ca să absoarbă

ceva. I-a atins ușor mâna.

— Te rog, nu te mai necăji, Peter. Nimic nu-i din vina ta. Și poate că pruncul poate fi acum înmormântat așa cum se cuvine.

Peter a ridicat privirea.

— Așa a zis preotul meu. Că e un lucru bun.

— Mai era ceva acolo, cu cadavrul? Haine, jucării? a întrebat ea, rugându-se să fie și alte amănunte, care să facă pruncul să le pară real cititorilor.

Oamenii nu se prea sinchiseau de schelete.

— Nu, n-am văzut nimic. Niște bucăți de hârtie. Mici, ca niște confetti, a zis șeful meu. Nu m-am mai putut uita după ce am scos primul os mititel.

— Trebuie să fi fost groaznic pentru tine, a zis Kate, furișând o privire spre ceas, pe când își lua cana cu ceai. Cum ajungi acasă? Pot să-ți comand un taxi?

Peter a scuturat din cap și s-a ridicat.

— Prefer să merg pe jos, mulțumesc. Mă ajută să-mi limpezesc mintea.

•