Pe drumul înapoi spre birou, după ce verificase cum se scrie numele de familie al lui Peter și achitase nota, s-a întrebat dacă o să i se publice articolul.

Va fi nevoie să-l prezinte cu multă atenție la biroul de știri. Încă nu era mare lucru – doar un cadavru și un muncitor care suspina. Avea să-l scrie și să vadă ce zice Terry.

•

Articolul a apărut – în josul paginii, pe paginile din spate – în sâmbăta următoare. Kate reușise să stoarcă cinci sute de cuvinte din faptele elementare, umflând mărturia înlăcrimată a lui Peter cu ceva culoare din Howard Street și un citat banal din cele spuse de poliție, că „se continuă cercetările”. A încheiat cu o VP - 28

întrebare obsedantă, ca să-i implice pe cititori. Editorul a ales-o ca titlu: „CINE

ESTE COPILAȘUL DE PE ȘANTIER?”

Dar Kate nu era mulțumită de articol. O întrebare ca titlu era o recunoaștere a eșecului, în ceea ce o privea. Dacă trebuia să întrebi, însemna că n-ai lămurit faptele. Era sigură că se putea găsi mai mult, dar avea nevoie ca echipa legiștilor să-și facă treaba ca să poată avea ideea unei continuări.

Și știa că trebuie să caute alte povești, ca să-și păstreze numele în ziar și responsabilul să nu uite de existența ei.

Dar nu-și putea scoate din minte imaginea pruncului înfășurat în hârtie, de parcă ar fi fost gunoi.

Nu voia să uite de asta.

9. Sâmbătă, 24 martie 2012

ANGELA

Habar n-avea de ce luase ziarul. Nick s-a înfipt direct în paginile de sport când l-a adus acasă de la garaj, în dimineața aceea, și apoi l-a lăsat pe masă. Angela își plănuise ce avea de făcut dimineața – supermarket, apoi o cafea cu Louise în drum spre casă – dar a întins mâna și a întors paginile ziarului în vreme ce aștepta ca mașina de spălat să-și termine rotațiile. Voia să pună lucrurile spălate în uscător înainte să iasă. Nici măcar nu citea, doar se uita la poze. Însă cuvântul

„copilaș” a oprit-o.

„CINE ESTE COPILAȘUL DE PE ȘANTIER?”, întreba titlul.

A citit mai departe, simțind cum i se face pielea de găină pe sub haine. A fost găsit cadavrul unui copilaș. Cuvântul „găsit” a fost cel care a făcut-o să țipe. Nick a venit în fugă.

— Ce-i, Angie? a zis. Ce s-a-ntâmplat?

Ea nu putea vorbi. Doar a împins ziarul spre el, împungând cu degetul titlul.

El s-a uitat la ce îi arăta și Angela i-a văzut oboseala de pe chip când a priceput ce însemna.

— Angie, iubito, asta nu înseamnă nimic. O știi, nu-i așa? Am trecut prin asta de prea multe ori, nu?

A refuzat să se uite la el, citind și răscitind articolul. Întipărindu-și-l în minte.

— Dar e tocmai după ziua ei de naștere. Ar putea fi un semn, a zis ea.

VP - 29

— Angela, a zis el, mai tare de data asta. Durerea va fi mai mare dacă îți faci speranțe. O să te îmbolnăvească, la fel ca înainte.

Ea a încuviințat din cap. Fusese găsit un cadavru în Staffordshire, în 1999, și ea fusese sigură că e Alice. O simțise în oase. Dar nu fusese așa. S-a dovedit că

era un băiat – copilul unei biete femei sărace care obișnuia să-și sufoce pruncii, forma ei de anticoncepțional. Poliția mai găsise doi în congelator.

— Poliția ar fi luat legătura cu noi dacă era vreo șansă să fie Alice. Nu-i așa? a zis Nick, rostind în cele din urmă numele fiicei sale.

— Au uitat de ea, a zis soția lui.

Au uitat. Toți au uitat. Și voiau să uite și ea, o știa. Poliția se săturase de telefoanele ei.

„O să vă căutăm de îndată ce avem noutăți, doamnă Irving”, a spus ultimul polițist cu care a vorbit. Părea plictisit și iritat, și ea știa că ajunsese o persoană

care îi înnebunește cu telefoanele. N-a mai sunat de atunci, și acum, după

treisprezece ani, nu știa pe cine să sune.

A îndoit ziarul și l-a împins în crăpătura de lângă brațul fotoliului. Avea să se întoarcă mai târziu să-l ia.

— Să te duc la Asda10? a zis Nick. Te pot ajuta la căratul sacoșelor. Să-ți mai cruți spatele.

*

În seara aceea, Angela n-a reușit să citească din nou articolul decât după ce Nick s-a dus la culcare. L-a scos din ascunzătoare și l-a netezit. Și-a îngăduit să-l mai citească de două-trei ori și apoi și-a notat în jurnalul intim numele reporteriței și a împăturit articolul, până a ajuns un pătrățel de hârtie. Poate că

avea să o sune pe această Kate Waters, și-a zis. Doar să-i pună câteva întrebări.

Ce rău ar fi fost în asta?

10. Sâmbătă, 24 martie 2012

EMMA

Am creat o alertă Google pentru povestea cu copilașul. E drept că am spus că

n-o să fac nimic în privința asta, dar trebuie să știu și eu ce știe toată lumea, nu?

Pentru orice eventualitate. Să fiu pregătită.

10 Rețea britanică de magazine.

VP - 30

Și în dimineața aceasta găsesc prima intrare în căsuța poștală electronică:

„CINE ESTE COPILAȘUL DE PE ȘANTIER?”

Un reporter a iscodit pe ici, pe colo, a făcut povestea să se umfle, vorbind cu bietul om care a găsit cadavrul. Și cu poliția. Poliția.

Simt bubuitul inimii cum face să-mi vibreze degetele pe tastatură. Cu cine o să mai vorbească? Îi scriu numele – Kate Waters – pe un carnet de lângă

calculator și citesc articolul iar și iar.