Când s-a întors, el jupuia poza de pe suportul pentru pahar, pierdut într-o lume a lui.

— Peter dădea deoparte pietrișul din dosul caselor, ca utilajele să poată

ajunge acolo, a zis John, fără să ridice privirea. Încerca să mute unul dintre ghivecele alea vechi, din ciment. În care se pun flori. A zis că a răscolit pământul tot împingându-l înainte și înapoi. Și a văzut osul ăla micuț. Era așa de mic, că și-a zis că o fi o parte dintr-un animal și s-a aplecat să-l ia, ca să vadă. Dar erau mai multe. Când și-a dat seama ce ar putea fi, a zbierat. Mi-am zis că și-o fi tăiat piciorul ori cine știe ce. N-am auzit în viața mea așa răcnet.

— Trebuie să fi fost șocat. Toți trebuie să fi fost, a șoptit Kate, încurajându-l.

Însoțitorul ei a încuviințat din cap, ostenit.

— Peter e foarte bisericos. Din estul Europei. Îi tot dă cu duhurile și alte chestii. Bun, și m-am dus să văd. Era așa de mic! Arăta ca o păsăruică. Fusese înfășurat în ceva, și erau bucăți de hârtie și plastic lipite de el. I-am chemat pe cei de la poliție și au venit.

— Unde era asta? a întrebat Kate.

— În spatele șirului de case pe care le-am dărâmat acum două luni. Case mari, părăginite – cu trei etaje, unele dintre ele. Împărțite în camere cu baie comună și apartamente. Întregul șir de case arăta de parcă s-ar fi prăbușit singur, dacă nu i-am fi dat noi brânci. S-a ridicat de la masă. Gata, înapoi la muncă. Mulțumesc pentru băuturi, domnișoară. Nu uitați, fără citate.

Ea a zâmbit și i-a strâns mâna.

— Firește. Mulțumesc pentru conversație, John. Mi-a fost de mare ajutor.

Credeți că Peter ar vrea să stea de vorbă cu mine? Aș vrea să verific niște amănunte.

— Mă îndoiesc, a zis John.

— Uite ce-i, n-ați putea să-i dați numărul meu, în cazul în care ar vrea să

luăm legătura? a spus ea, oferindu-i cartea de vizită profesională.

John Davies a pus cartea de vizită în buzunarul pantalonilor și a făcut cu capul un semn de despărțire. Ceilalți muncitori l-au urmat afară.

Kate a rămas în bistroul dintr-odată tăcut și a început să-și scrie notele.

Pacea și liniștea n-au ținut prea mult; patronul s-a dus la ea să ia paharele și i-a întrerupt gândurile.

— Am auzit că sunteți reporter, a zis.

Ea a ridicat ochii spre el și a zâmbit.

— Da, sunt Kate, de la Daily Post, a zis.

VP - 21

— Graham, a zis el, brusc prietenos, după plecarea mulțimii de la prânz. Și despre ce faceți un reportaj?

— Cadavrul copilașului găsit pe șantier.

Patronul bistroului s-a așezat călare pe taburetul îmbrăcat în imitație de piele din fața ei.

— A, așa. Ce chestie șocantă, să îngropi un prunc în grădină, a zis. Te face să

te întrebi ce-a pățit sărăcuțul de el. Vreau să zic, l-a omorât cineva?

Kate a lăsat jos pixul și l-a privit în față.

— Exact ce am gândit eu, a zis. Cine ar putea omorî un copilaș? Nici nu te poți gândi la așa ceva.

Au stat o vreme, tăcuți.

— I-ați cunoscut pe cei care locuiau în casele acelea? a întrebat Kate. Poliția trebuie să fie ocupată până peste cap căutându-i.

— O să aibă de lucru, nu glumă. În cea mai mare parte erau chiriași, și se schimbau la fiecare cinci minute, a zis el. Vechea poveste: proprietarul nu locuia aici – avea o droaie de proprietăți pe aici, le închiria ieftin. Camerele alea erau groaznice pe dinăuntru. Soiul de locuri din care lumea pleacă de îndată ce poate. Oricum, pruncul n-a fost îngropat de curând. Un polițai mi-a zis-o, pe când punea întrebări pe aici. Se poate să fi fost băgat acolo acum patruzeci ori cincizeci de ani.

— Zău? Mă întreb cum de știu ei asta? Cu mult înainte de vremea dumneavoastră, atunci?

Patronul a zâmbit, străduindu-se să nu se arate măgulit de complimentul exagerat.

— Întrucâtva, a zis. Mai vreți una din astea?

A arătat cu degetul rămășițele lipicioase din paharul lui Kate.

— Mulțumesc. Poate să fie un sifon simplu, de data asta? Sunt cu mașina.

Dar, a adăugat, în vreme ce mergea după el înapoi la bar, amușinând urmele, hotărâtă să nu-l lase să-și abată atenția, cine avea bistroul atunci? În anii ’70 și

’80? Trebuie să-i fi cunoscut pe cei care locuiau pe stradă, nu?

— De fapt, erau mămica și tăticul jumătății mele, a zis el. L-am preluat de la ei. Toni v-ar putea ajuta, dar e la lucru.

— Nu-i nimic, mă pot întoarce, a zis Kate.

VP - 22

7. Joi, 22 martie 2012

EMMA

E prânzul și eu sunt încă în pat, unde m-a lăsat Paul azi-dimineață. Pastilele fericirii își țes vraja și încep să mă simt confortabil de amorțită, așa că mă silesc să mă scol. Simt pe mine duhoarea de cearșafuri nespălate, așa că stau sub duș

până ce încep să mi se zbârcească vârfurile degetelor, apoi trag pe mine un sarafan larg, ca să-mi ascund trupul.

Am pus tranchilizantele înapoi în dulăpiorul din baie și i-am închis ușa. Urăsc pastilele – ele înseamnă că am eșuat. Mi-ar plăcea să le arunc la gunoi, dar dacă

nu reușesc să mă descurc fără ele?

Poate că de data asta o să încerc un alt gen de ajutor – să caut dincolo de calea chimică. Aproape că mă umflă râsul când mă gândesc la asta. Ar însemna să vorbesc, nu-i așa? Să-i spun cuiva ce gândesc. De ce sunt în halul acesta. Ce stă la baza întregii povești. Ar însemna să mătur pământul afânat și apoi să sap lutul gros închegat în jurul amintirilor mele.

Mama mea, Jude, a sugerat o dată terapia prin vorbire – atunci când zilele rele abia începuseră –, dar n-am vrut să urc în mașină când a încercat să mă

ducă la un consilier. A fost o scenă groaznică, pe stradă, ea țipând la mine să urc și eu agățându-mă de portieră. Doamne, eu eram aia? Chestia era că am știut atunci că tăcerea era – este – singura alegere.