zic, cine era.
Își pusese carnetul lângă ea, ca să-i arate domnișoarei Walker că ele „nu fac altceva decât stau de vorbă”.
VP - 17
Femeia nu era atât de bătrână cât crezuse Kate la început. În jur de șaizeci de ani, bănuia, dar arăta uzată de viață. Era la ea ceva de iarmaroc: culori vii care să distragă atenția de la o față obosită. Kate a remarcat nuanța roșcată a părului vopsit în casă și ghemotoacele de fard adunate în ridurile pleoapelor.
— Aveți copii? a întrebat.
— Nu, a zis domnișoara Walker. Niciun copil. Doar Shorty și cu mine. Ne ținem de urât unul altuia.
A mângâiat în tăcere cățelul, care fremăta de plăcere.
— E un cățel adorabil, a mințit Kate.
Nu putea suferi câinii. Avusese prea multe înfruntări pe praguri cu fiare însetate de sânge care clănțăneau și se smuceau în lesă, în vreme ce stăpânii le țineau pe loc. Ziceau întotdeauna același lucru: „Nu vă temeți. Nu mușcă”. Dar privirea animalelor spunea că ar face-o, dacă ar avea ocazia. Cel de față se uita cu interes la ea, dar a încercat să nu-l bage în seamă.
— Păi, nu se știe când a fost îngropat, nu-i așa? a zis domnișoara Walker. Am auzit că ar putea fi vechi de sute de ani. Poate n-o să aflăm niciodată.
Kate a zis „hmm” și a încuviințat, cu capul înclinat într-o parte. Nu asta voia să audă.
— Când ați aflat despre el? Locuiți peste drum – probabil că observați totul, a zis.
— Nu-s una dintre babele alea iscoditoare, a zis domnișoara Walker, cu vocea ridicată. Nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala.
— Sigur că nu, a liniștit-o Kate. Dar trebuie să fi fost greu să nu vedeți mașinile de poliție și toate chestiile alea. Eu, una, aș fi dat orice să știu ce se petrece acolo, dacă ar fi fost în fața casei mele.
Bătrâna s-a arătat îmbunată.
— Păi, am văzut că vine poliția și, mai târziu, unul dintre muncitori, John, care e supraveghetorul, mi-a spus ce au găsit. Era foarte necăjit. E cumplit să dai peste așa ceva. Un șoc îngrozitor. I-am făcut un ceai cu mult zahăr.
— Frumos din partea dumneavoastră, a zis Kate. Poate că prietenul acesta, John, știe mai multe despre momentul în care a fost îngropat copilașul. Poate că
poliția a zis ceva?
— N-aș putea spune. John l-a văzut – pe copilaș, vreau să zic. Zicea că-s doar niște oase subțirele. Nu mai rămăsese nimic altceva. Cumplit.
Kate și-a luat carnetul, în vreme ce domnișoara Walker s-a dus să facă un ceai, și a scris numele muncitorului și citatul despre oasele subțirele.
•
VP - 18
După douăzeci de minute și un ceai cu două cuburi de zahăr se îndrepta către biroul șantierului, o cabină de la parterul unei construcții modulare din prefabricate, cu vedere panoramică asupra haosului.
Un tip îndesat îmbrăcat în jeanși i-a tăiat calea la ușă.
— Vă pot ajuta cu ceva?
— Bună. Sunteți John? Tocmai am vorbit cu domnișoara Walker, de peste drum, și mi-a zis să vă caut.
Chipul supraveghetorului s-a îmblânzit un pic.
— E o femeie minunată. A fost cândva fotomodel sau așa ceva, știți. Acum multă vreme, evident. Trece pe alături în fiecare zi cu cățelul și stăm un pic la taifas. Uneori îmi aduce o prăjitură sau altceva drăguț. Trebuie să-i fie urât acum, că a plecat aproape toată lumea.
Kate a încuviințat din cap.
— Probabil, a zis. E greu să fii bătrân în zilele noastre, când totul se schimbă
în jurul tău.
Flecăreala durase destul, și Kate și-a spus că supraveghetorul ar putea să se scuze și să plece.
— Vă cer scuze, a zis, nu m-am prezentat. Sunt Kate Waters.
I-a întins mâna. Oamenilor le e greu să fie nepoliticoși dacă ai dat mâna cu ei.
— John Davies, a spus el automat. Cu ce vă pot fi de folos?
— Sunt reporter, scriu un articol despre cadavrul găsit pe șantierul dumneavoastră, a continuat Kate, și supraveghetorul a dat să-i întoarcă spatele.
Trebuie să fi fost un șoc îngrozitor pentru dumneavoastră, a adăugat ea repede.
Omul s-a răsucit înapoi.
— A fost. Îmi pare rău dacă sunt nepoliticos, dar poliția s-a tot vânturat pe șantier. Au înconjurat locul crimei, ne-au oprit din lucru. Oamenii sunt tulburați și am rămas în urmă cu graficul.
— Trebuie să fie un coșmar, a zis Kate.
