Soțul Lyndei predă la aceeași universitate ca Paul – catedre diferite, dar soții noștri iau adesea același metrou dimineața. Asta, se pare, ne face pe mine și pe Lynda un soi de surori7.

Dar nu-mi place de ea. Are dinți din ăia înclinați înăuntru, ca un rechin, și e insistentă. Ea și celelalte NDU – Neveste de Universitari, cum le-am botezat când am intrat în rândurile lor – mă bârfesc. Știu că da. Dar nu pot face nimic în privința asta. Nu le băga în seamă. Ține-ți firea și mergi mai departe.

•

6 Aluzie la tabloul Ophelia de John Everett Millais.

7 În original sisters under their schins: aluzie la finalul poeziei The Ladies de Rudyard Kipling: For the Colonel’s Lady and Judy O’Grady/Are sisters under their schins!

VP - 13

Lynda intră cu nonșalanță de cum deschid ușa. Zbârnâie de energie în dimineața asta. Trebuie să aibă vești bune despre Derek. Aș vrea să plece imediat.

— Arăți obosită, Emma. N-ai dormit bine? zice ea, încercarea mea de a mă

aranja fiind complet zadarnică, și preia procesul de preparare a cafelei.

Mă lasă să stau acolo, ca a cincea roată de la căruță în propria mea bucătărie.

— Hmmm. M-am cam răsucit de pe o parte pe alta. Încerc să rezolv o parte grea din cartea pe care o redactez, zic eu.

Se zbârlește. Urăște faptul că am serviciu. I se pare o insultă personală când îl pomenesc. Lynda nu muncește. „Am prea multe de făcut acasă ca să am nevoie de o slujbă”, spune atunci când e întrebată. De obicei, râzând mânzește.

Oricum, hotărăște să ignore lipsa de respect implicată și se repede cu veștile ei. Derek primește un nou titlu – cu paranteză, se pare. Înseamnă mai mare importanță și ceva bani în plus. E încântată, mulțumirea de sine se revarsă în valuri din ea.

— Șeful de catedră vrea ca el să preia mai multe responsabilități. Din trimestrul următor o să fie director adjunct cu problemele studenților (înainte de licență), zice, de parcă ar citi un comunicat de presă.

— Problemele studenților? Dumnezeule mare, o să fie prins până peste cap cu droguri și boli transmisibile pe cale sexuală, zic eu, delectându-mă la gândul că Derek, tipul cel mai îngâmfat de pe pământ, o să aibă de-a face cu automatele care distribuie prezervative.

Se îmbățoșează la pomenirea sexului și-mi ascund bucuria pentru acest mic triumf.

— E grozav, Lynda, zic. Am scos deja laptele – e pe marginea chiuvetei.

Ne așezăm la masa din bucătărie și o ascult cum turuie despre ce se mai întâmplă la catedră. Știu că, în cele din urmă, o să aducă vorba despre „mica problemă” a lui Paul – ciocnirile cu șeful de catedră – dar n-am de gând s-o ajut să ajungă acolo. O tot iau pe tangente – știrile din lumea largă, întârzierile trenurilor, prețul cărnii – în speranța că o s-o epuizez. Dar ea e, se pare, de neepuizat.

— Așadar, Paul se descurcă mai bine cu șeful de catedră? zice, încercând să

zâmbească blând.

— A, nu-i decât furtună într-un pahar cu apă, zic eu.

— Da? Am auzit că dr. Beecham vrea să se adreseze mai sus.

— Toate astea-s un pic prostești. Dr. Beecham vrea să-i taie lui Paul cel mai popular curs ca să facă loc unuia dintr-ale sale. E un căcănar, ca să fiu sinceră.

VP - 14

Lynda holbează ochii când aude acel cuvânt. E clar că nu așa îi zice ea șefului de catedră.

— Păi, uneori trebuie să faci compromisuri. Poate cursul lui Paul e un pic depășit.

— Sunt sigură că nu-i adevărat, Lynda. Vrei un biscuit cu ghimbir și alune?

Îmbunată, dă iama prin farfurie. Suntem acum la subiectul fiica ei, Joy8 – „E

mândria și bucuria noastră, de aceea i-am pus numele Joy” – și copiii lui Joy.

Sunt dificili, s-ar zice. Observ că Lynda nu le zice nepoți când le înșiră defectele și boacănele. Sunt „prea independenți”, se pare, ceea ce în lumea ei strâns îngrădită e un păcat îngrozitor.

— Într-o zi Josie mi-a spus să nu-mi bag nasul, zice ea, și jignirea încă o râcâie. Are nouă ani și-i zice bunicii să nu-și bage nasul!

Bravo, Josie, gândesc și zic:

— Biata de tine!

Reacția prestabilită.

— Sigur, tu n-ai acest fel de griji, zice Lynda, neavând copii.

Înghit în sec și nu sunt destul de sigură pe mine ca să răspund. În loc de asta, mă uit la ceas și șoptesc:

— Îmi pare rău, Lynda, a fost grozav să stăm la povești, dar am un termen de predare și trebuie să mă întorc la muncă.

— Ei da, voi astea, femeile muncitoare, zice, crispată.

Pare dezamăgită, dar arborează rânjetul de rechin marele alb și-și pune mâinile pe umerii mei ca să mă pupe. Când se trage înapoi, zice cu o voce exagerat de grijulie:

— Ai face bine să te întorci în pat, Emma.

Le îndepărtez cu o fluturare din mâini pe ea și grija ei.

— Spune-i noului director adjunct cu problemele studenților paranteză

înainte de licență felicitări din partea noastră, zic, în vreme ce o conduc afară. Îți doresc o zi bună, adaug.

Oprește-te, îmi zic. Pari un vânzător care se preface că-i pasă.

Mă duc la etaj, în biroul meu, și stau jos cu copilașul din ziar în cap, în poală și în cârcă.

8 Joy – „bucurie”.

VP - 15

5. Miercuri, 21 martie 2012

KATE

Howard Street de la periferia cartierului Woolwich nu-și arăta chipul cel mai frumos. O droaie de utilaje grele șterseseră de pe fața pământului casele, scoțând cu gâfâieli nori de fum și praf în aer, în vreme ce sileau această zonă a Londrei să se transforme într-un „orășel”.