Kate stătea la margine, evadată din birou.

Se concentra pe găsirea caselor care mai erau locuite. Părea că au mai rămas doar două-trei. Știa din ziarul gratuit local că locuințele fuseseră cumpărate cu de-a sila, după o lungă bătălie de planificare. Acum începuse munca de dărâmare a lor, lăsând strada să arate ca o fotografie retușată din timpul bombardamentelor naziste. Kate se socotea norocoasă că propriul colțișor din estul Londrei scăpase în mare parte de ochiul planificatorilor hotărâți să

reinventeze capitala ca o serie de orășele, și că șirul de case unde era și a ei rămăsese neatins.

Ea și Steve cumpăraseră la începutul anilor ’90 una dintre casele construite de primărie în Hackney, primii profesioniști veniți pe acea stradă. În seara în care s-au mutat, Bet din casa de alături le-a adus o tocăniță de ficat într-un vas din Pyrex cu flori, la fel cu cel pe care-l avea bunica lui Kate. Bet a zăbovit în bucătărie, privind totul – ceainicul și prăjitorul de pâine asortate, magneții haioși de pe frigider – și punând tot soiul de întrebări de băgăcioasă, dar lumile lor s-au intersectat rar după aceea, în afară de un călduros: „Bună, dragă, ce mai faci?”

Când își invitau prietenii la grătare zgomotoase ori la câte o cină cu udătură

din belșug și scoteau cu zgomot dopurile în grădină, mai degrabă simțeau decât auzeau cum vecinii trag brusc aer în piept. Dar, treptat, au venit și alții de felul lor, atrași de prețurile accesibile, și strada s-a pomenit cu prima ușă din față

neagră și lucioasă, cu un leandru într-un ghiveci de pe prag. Leandrul a fost șutit în prima noapte, dar mesajul lui a rămas.

Acum mai rămăseseră doar Bet din casa de alături și o pereche de bătrâni din capătul străzii, înconjurați de un flux de grădini cu sculpturi vegetale și jaluzele venețiene. Recenta deschidere a unui mare magazin alimentar Marks and Spencer la colțul unde fusese magazinul care închiria casete video, părea lovitura de grație pentru vechiul cartier.

VP - 16

Slavă Domnului că nu trebuie să îndurăm așa ceva, și-a zis Kate, pe când privea scena. Aici, interioarele unor clădiri cu trei niveluri se căscau ca la niște case de păpuși de mărime omenească, cu perdele fluturând jalnic. Singurul semn că locuia cineva era lumina dintr-o bucătărie aflată în partea din față a unei case, strălucind în peisajul industrial dezolant.

Kate s-a dus la ușă și a apăsat pe soneria cea mai de jos din trei. Numele scris cu pixul alături era Walker.

O femeie în vârstă a deschis ușa, uitându-se neliniștită prin crăpătură.

— Bună ziua, doamna Walker? a zis Kate, interpretându-și rolul. Îmi pare rău dacă vă deranjez, dar scriu un articol pentru Daily Post despre schimbările de pe aici.

Se hotărâse să nu pomenească imediat de copilaș. Ia-o cu încetul.

Femeia s-a uitat cu atenție la ea, cântărind-o, și apoi a deschis de-a binelea ușa.

— Poftiți înăuntru, atunci. Iute. Nu vreau să las să intre tot praful ăla.

A condus-o în apartamentul său de la parter, a dat jos de pe canapea un terrier Jack Russell care arăta ca ros de molii și i-a făcut semn lui Kate să se așeze.

— Vă cer iertare pentru Shorty. Năpârlește, a zis, măturând cu mâna părul de pe pernă. Ce ziar ziceați?

— Daily Post.

— A, îl cumpăr. E simpatic.

Kate s-a destins. O cititoare. Nimerise la fix.

Cele două femei au pălăvrăgit despre lucrările din afara ferestrei, ridicând vocile când un camion a trecut ca un tunet pe acolo, ambalând puternic motorul ca să urce pe pantă.

Kate și-a arătat compătimirea, clătinând din cap, și a dirijat-o delicat pe domnișoara Walker către subiectul mormântului de pe terenul de construcție.

— Am auzit că muncitorii au găsit un cadavru acolo unde lucrau, a zis.

Bătrâna a închis ochii.

— Da, un copilaș. Ce lucru groaznic!

— Groaznic, a repetat Kate, și a clătinat din cap odată cu domnișoara Walker.

Bietul om care l-a găsit! N-o să-i iasă asta din minte o vreme.

— Nu, a fost de acord domnișoara Walker.

— Asta mă face să-mi pun întrebări despre mamă, a continuat Kate. Vreau să

zic, cine era.

Își pusese carnetul lângă ea, ca să-i arate domnișoarei Walker că ele „nu fac altceva decât stau de vorbă”.

VP - 17

Femeia nu era atât de bătrână cât crezuse Kate la început. În jur de șaizeci de ani, bănuia, dar arăta uzată de viață. Era la ea ceva de iarmaroc: culori vii care să distragă atenția de la o față obosită. Kate a remarcat nuanța roșcată a părului vopsit în casă și ghemotoacele de fard adunate în ridurile pleoapelor.

— Aveți copii? a întrebat.

— Nu, a zis domnișoara Walker. Niciun copil. Doar Shorty și cu mine. Ne ținem de urât unul altuia.

A mângâiat în tăcere cățelul, care fremăta de plăcere.

— E un cățel adorabil, a mințit Kate.

Nu putea suferi câinii. Avusese prea multe înfruntări pe praguri cu fiare însetate de sânge care clănțăneau și se smuceau în lesă, în vreme ce stăpânii le țineau pe loc. Ziceau întotdeauna același lucru: „Nu vă temeți. Nu mușcă”. Dar privirea animalelor spunea că ar face-o, dacă ar avea ocazia. Cel de față se uita cu interes la ea, dar a încercat să nu-l bage în seamă.

— Păi, nu se știe când a fost îngropat, nu-i așa? a zis domnișoara Walker. Am auzit că ar putea fi vechi de sute de ani. Poate n-o să aflăm niciodată.

Kate a zis „hmm” și a încuviințat, cu capul înclinat într-o parte. Nu asta voia să audă.

— Când ați aflat despre el? Locuiți peste drum – probabil că observați totul, a zis.

— Nu-s una dintre babele alea iscoditoare, a zis domnișoara Walker, cu vocea ridicată. Nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala.

— Sigur că nu, a liniștit-o Kate. Dar trebuie să fi fost greu să nu vedeți mașinile de poliție și toate chestiile alea. Eu, una, aș fi dat orice să știu ce se petrece acolo, dacă ar fi fost în fața casei mele.

Bătrâna s-a arătat îmbunată.

— Păi, am văzut că vine poliția și, mai târziu, unul dintre muncitori, John, care e supraveghetorul, mi-a spus ce au găsit. Era foarte necăjit. E cumplit să dai peste așa ceva. Un șoc îngrozitor. I-am făcut un ceai cu mult zahăr.

— Frumos din partea dumneavoastră, a zis Kate. Poate că prietenul acesta, John, știe mai multe despre momentul în care a fost îngropat copilașul. Poate că

poliția a zis ceva?

— N-aș putea spune. John l-a văzut – pe copilaș, vreau să zic. Zicea că-s doar niște oase subțirele. Nu mai rămăsese nimic altceva. Cumplit.

Kate și-a luat carnetul, în vreme ce domnișoara Walker s-a dus să facă un ceai, și a scris numele muncitorului și citatul despre oasele subțirele.