— De care vrei? a întrebat Kate.
— Dublu macchiato cu sirop de alune, te rog, a zis Gordon. Sau orice lichid cafeniu. Ce nimerești mai întâi.
Kate a coborât cu liftul și a înhățat prima ediție a lui Evening Post de pe biroul paznicului din holul de marmură. Pe când aștepta ca băiatul de la cafenea să-și facă numărul de magie cu aparatul, a răsfoit alene paginile, căutând nume de prieteni printre autorii articolelor.
3 Serial BBC.
4 „Urăște o vedetă”.
5 Stradă importantă din Londra, care a ajuns să desemneze presa națională britanică.
VP - 6
Ziarul era plin de pregătirile Olimpiadei din Londra, și aproape că a ratat paragraful de la sfârșitul coloanei de știri pe scurt.
Cu titlul „S-A GĂSIT CADAVRUL UNUI COPILAȘ”, două propoziții spuneau că a fost scos din pământ scheletul unui prunc pe un șantier de construcții din Woolwich, practic la doi pași de locuința lui Kate din estul Londrei. Poliția făcea cercetări. Niciun alt detaliu. A rupt bucata de ziar ca s-o păstreze. Fundul genții îi era plin de bucăți de ziar mototolite – „E ca o colivie de peruș”, o tachina fiul ei cel mare, Jake, pe tema fâșiilor de hârtie care așteptau să sufle cineva viață în ele. Uneori povești întregi care să aibă urmare, sau, mai des, doar un rând sau un citat care o făcuseră să se întrebe: „Care-i povestea?”
Kate a recitit cele treizeci de cuvinte și și-a pus întrebări despre persoana care lipsea din poveste. Mama. Pe când se întorcea cu paharele de cafea și-a bifat întrebările: Cine este copilașul? Cum a murit? Cine ar îngropa un copilaș?
„Bietul micuț”, a zis cu voce tare. Capul i s-a umplut pe loc de propriii copilași
– Jake și Freddie, născuți la doi ani distanță, dar cunoscuți ca „băieții” în limbajul prescurtat al familiei – ca băiețași zdraveni, școlari în echipament de fotbal, adolescenți acri și acum adulți. Mă rog, aproape. A zâmbit în sinea ei. Kate își putea aminti momentul în care l-a văzut pentru prima oară pe fiecare dintre ei: trupșoare roșii, alunecoase; piele boțită, atârnând; ochi care clipeau, privind în sus de la pieptul ei, și senzația ei că le cunoștea chipul dintotdeauna. Cum ar putea cineva să ucidă un copilaș?
Când a ajuns înapoi în redacție, a pus jos paharele și s-a dus la biroul de știri.
— Pot să mă uit un pic la asta? l-a întrebat pe Terry, fluturându-i prin față
crâmpeiul de hârtie, în vreme ce el se străduia să priceapă ce vrea să spună un articol despre membrii unei familii regale din altă țară.
Nu a ridicat ochii, așa că ea a presupus că poate.
•
Primul telefon l-a dat la biroul de presă al Scotland Yard-ului. Când își începuse cariera în jurnalism, ca stagiară la un ziar local din estul Angliei, obișnuia să se ducă în fiecare zi la secția de poliție locală, să se aplece peste biroul de la intrare și să se uite în registru, în vreme ce sergentul stătea la taclale cu ea. Acum, dacă lua legătura cu poliția, rar se întâmpla să aibă de-a face cu o făptură omenească. Și dacă se întâmpla, era probabil să fie o experiență
efemeră.
„Ați ascultat banda?”, întreba un agent civil însărcinat cu presa, știind foarte bine că ea nu o ascultase, și se pomenea redirecționată rapid către un mesaj înregistrat, cu sunet metalic, care o plimba printre toate mașinile de tuns iarba furate și încăierările în barurile din zonă.
VP - 7
Dar de data asta a tras lozul cel mare. Nu numai că a dat de o persoană reală, mai era și cineva pe care îl cunoștea. Vocea de la capătul firului era a unui fost coleg de la primul ei loc de muncă la un ziar național. Era unul dintre braconierii deveniți paznici de vânătoare, care ajunsese de curând în lumea mai sigură, unii ziceau că mai sănătoasă la cap, a relațiilor publice.
— Bună, Kate. Ce mai faci? E multă vreme…
Colin Stubbs avea chef de vorbă. Se descurcase bine ca reporter, însă
nevasta, Sue, se săturase de viața lui dezordonată, mereu pe drumuri, și el a capitulat în cele din urmă în războiul de uzură de acasă. Dar era flămând de amănunte din lumea pe care o părăsise, voia să audă bârfe despre alți reporteri și i-a spus – spunându-și și lui însuși – de nu știu câte ori că părăsirea ziarelor a fost cel mai bun lucru pe care l-a făcut vreodată.
— E grozav. Norocosule, a zis Kate, hotărâtă să se arate încurajatoare. Eu mă
târăsc încă prin Post. Uite, Colin, am văzut ceva în Standard despre găsirea cadavrului unui copilaș în Woolwich. Știi cumva cât timp a stat acolo?
— A, aia. Stai așa, să pun amănuntele pe monitor… Uite-le. Nu-s prea multe, și-i cam sinistru, zău. Un muncitor curăța locul unei demolări și a mutat un ghiveci vechi și sub el era scheletul acesta micuț. Nou-născut, zic ei. Legiștii îl examinează, dar scrie aici că dovezile preliminare arată că a stat acolo o vreme.
Ar putea fi chiar străvechi. E un drum pe teritoriul studenților, către Greenwich, mi se pare. Nu stai pe acolo?
— La nord de râu și un pic mai la est, de fapt. Hackney. Și încă mai așteptăm ca trenul restaurărilor să se oprească. Mai ai și altceva? Vreun indiciu pentru identificare?
— Nu, la nou-născuți e problematic când vine vorba de ADN, scrie aici. Mai ales dacă au stat sub pământ ani de zile. Și zona e un labirint de apartamente închiriate și camere cu baie comună. Chiriașii se schimbă la fiecare cinci minute, așa că polițaiul care se ocupă de caz nu-i optimist în privința asta. Și suntem ocupați până peste cap cu chestiile olimpice…
— Da, firește, a zis Kate. Securitatea trebuie să fie un coșmar – am auzit că
trebuie să aduceți polițiști din alte unități ca să faceți față. Și povestea asta cu copilașul pare ceva de genul acului în carul cu fân. Bun, mulțumesc, Colin. Mi-a făcut plăcere că am stat la taifas. Transmite-i lui Sue toate cele bune. Și sună-mă
dacă mai apare ceva pe tema asta, da?
A zâmbit în vreme ce punea telefonul la loc. Kate Waters se dădea în vânt după o chestie de genul acului în carul cu fân. O licărire în întuneric. Ceva care să o absoarbă cu totul. Ceva în care să-și înfigă dinții. Ceva care să o scoată din birou.
VP - 8
— Kate, pleci undeva? a strigat Terry. Înainte să pleci, n-ai vrea să descâlcești chestia asta despre familia regală norvegiană, te rog? Îmi face ochii să plângă cu lacrimi de sânge.
3. Marți, 20 martie 2012
ANGELA
Știa că o să plângă. Simțea lacrimile cum se umflă în ea, îngroșându-i gâtul, așa că nu putea vorbi, și a șezut pe canapea un minut, ca să amâne clipa. Angela avea nevoie să fie singură când venea acea clipă. Încercase să lupte cu ea de-a lungul anilor – nu plângea niciodată, în mod normal. Nu era genul sentimental.
