VP - 7

Dar de data asta a tras lozul cel mare. Nu numai că a dat de o persoană reală, mai era și cineva pe care îl cunoștea. Vocea de la capătul firului era a unui fost coleg de la primul ei loc de muncă la un ziar național. Era unul dintre braconierii deveniți paznici de vânătoare, care ajunsese de curând în lumea mai sigură, unii ziceau că mai sănătoasă la cap, a relațiilor publice.

— Bună, Kate. Ce mai faci? E multă vreme…

Colin Stubbs avea chef de vorbă. Se descurcase bine ca reporter, însă

nevasta, Sue, se săturase de viața lui dezordonată, mereu pe drumuri, și el a capitulat în cele din urmă în războiul de uzură de acasă. Dar era flămând de amănunte din lumea pe care o părăsise, voia să audă bârfe despre alți reporteri și i-a spus – spunându-și și lui însuși – de nu știu câte ori că părăsirea ziarelor a fost cel mai bun lucru pe care l-a făcut vreodată.

— E grozav. Norocosule, a zis Kate, hotărâtă să se arate încurajatoare. Eu mă

târăsc încă prin Post. Uite, Colin, am văzut ceva în Standard despre găsirea cadavrului unui copilaș în Woolwich. Știi cumva cât timp a stat acolo?

— A, aia. Stai așa, să pun amănuntele pe monitor… Uite-le. Nu-s prea multe, și-i cam sinistru, zău. Un muncitor curăța locul unei demolări și a mutat un ghiveci vechi și sub el era scheletul acesta micuț. Nou-născut, zic ei. Legiștii îl examinează, dar scrie aici că dovezile preliminare arată că a stat acolo o vreme.

Ar putea fi chiar străvechi. E un drum pe teritoriul studenților, către Greenwich, mi se pare. Nu stai pe acolo?

— La nord de râu și un pic mai la est, de fapt. Hackney. Și încă mai așteptăm ca trenul restaurărilor să se oprească. Mai ai și altceva? Vreun indiciu pentru identificare?

— Nu, la nou-născuți e problematic când vine vorba de ADN, scrie aici. Mai ales dacă au stat sub pământ ani de zile. Și zona e un labirint de apartamente închiriate și camere cu baie comună. Chiriașii se schimbă la fiecare cinci minute, așa că polițaiul care se ocupă de caz nu-i optimist în privința asta. Și suntem ocupați până peste cap cu chestiile olimpice…

— Da, firește, a zis Kate. Securitatea trebuie să fie un coșmar – am auzit că

trebuie să aduceți polițiști din alte unități ca să faceți față. Și povestea asta cu copilașul pare ceva de genul acului în carul cu fân. Bun, mulțumesc, Colin. Mi-a făcut plăcere că am stat la taifas. Transmite-i lui Sue toate cele bune. Și sună-mă

dacă mai apare ceva pe tema asta, da?

A zâmbit în vreme ce punea telefonul la loc. Kate Waters se dădea în vânt după o chestie de genul acului în carul cu fân. O licărire în întuneric. Ceva care să o absoarbă cu totul. Ceva în care să-și înfigă dinții. Ceva care să o scoată din birou.

VP - 8

— Kate, pleci undeva? a strigat Terry. Înainte să pleci, n-ai vrea să descâlcești chestia asta despre familia regală norvegiană, te rog? Îmi face ochii să plângă cu lacrimi de sânge.

3. Marți, 20 martie 2012

ANGELA

Știa că o să plângă. Simțea lacrimile cum se umflă în ea, îngroșându-i gâtul, așa că nu putea vorbi, și a șezut pe canapea un minut, ca să amâne clipa. Angela avea nevoie să fie singură când venea acea clipă. Încercase să lupte cu ea de-a lungul anilor – nu plângea niciodată, în mod normal. Nu era genul sentimental.

Slujba de soră medicală și viața din armată alungaseră de multă vreme asta din ea, prin antrenament.

Dar, în fiecare an, 20 martie era excepția. Era ziua de naștere a lui Alice, și ea plângea. Un moment intim. Nici prin cap nu i-ar fi trecut s-o facă în fața cuiva, ca oamenii care stăteau în fața aparatelor de filmat și plângeau. Nu-și putea închipui cum ar fi să te dai în spectacol în felul ăsta. Și cei de la televiziune filmau mai departe, de parcă ar fi fost un soi de distracție.

„Ar trebui să oprească filmarea”, îi spunea lui Nick, dar el nu făcea decât să

mormăie și să se uite mai departe.

O făcea să se simtă stânjenită, dar se părea că e pe placul multor oameni.

Soiul de oameni care încearcă să facă și ei parte din știri.

Oricum, nu credea că ar înțelege cineva de ce ea încă mai plânge, după toți anii ăștia. După zeci de ani. Ar zice probabil că-și cunoscuse prea puțin copila.

Nu petrecuse cu ea decât douăzeci și patru de ore.

„Dar era parte din mine. Carne din carnea mea”, le spunea scepticilor din capul său. „Am încercat să uit, dar…”

Oroarea începea în zilele dinaintea zilei de naștere a fetiței și avea flashbackuri cu tăcerea – acea tăcere care te îngheață până la os în odaia goală.

Apoi, în acea zi, se trezea de obicei cu o durere de cap, pregătea micul dejun și se străduia să se poarte firesc până când rămânea singură. Anul acesta a vorbit cu Nick în bucătărie despre ziua care începea. El s-a plâns de muntele de hârțoage de care trebuie să se ocupe și despre unul dintre puștii noi, care tot lipsea zicând că e bolnav.

VP - 9

Ar trebui să se pensioneze – face șaizeci și cinci de ani. Dar nu se poate lăsade muncă. Niciunul dintre noi nu se poate lăsa de ceva, presupun. Zice că arenevoie de un scop, de o rutină. Nu dă niciun semn că ar ști ce zi e azi.

Obișnuia să-și amintească – la început. Sigur că da. Nu era niciodată departede gândurile nimănui.

Oamenii de pe stradă îi tot întrebau de copilaș. Oameni pe care nu-i cunoșteau deloc veneau la ei, le strângeau mâinile și aveau ochii în lacrimi. Dar asta a fost atunci. Nick nu ținea minte date nici să-l tai – dinadins, credea Angela. Nu-și putea aminti nici măcar zilele de naștere ale celorlalți copii, ce să

mai vorbim de a lui Alice. Și ea nu i-a mai adus aminte. Nu putea suporta scânteia de panică din ochii lui când era silit să-și amintească acea zi. Era mai milostiv din partea ei să-și amintească singură.

Nick a sărutat-o pe creștet și a plecat la lucru. Și când ușa s-a închis în urma lui. Angela s-a așezat pe canapea și și-a îngăduit să plângă.

•

Încercase să se antreneze să lase deoparte amintirile. N-a prea avut ajutor la început. Doar medicul de familie – bietul și bătrânul doctor Earnley – care o bătea ușor pe umăr ori pe genunchi și zicea: „O să treci peste asta, dragă”.

Apoi, mai târziu, au fost grupurile de sprijin, dar obosise să tot audă suferința sa și a altora. Simțea că nu fac decât să dea târcoale durerii, împungând-o, ațâțând-o și apoi plângând împreună. A supărat grupul când a anunțat că a descoperit că nu ajută să știi că și alți oameni suferă. Asta nu-i alunga propria jale – nu făcea decât să-i adauge, cumva, alte straturi. S-a simțit vinovată, pentru că atunci când era soră medicală și murea cineva, obișnuia să dea familiei un pliant despre pierderea cuiva drag.

Sper că i-a ajutat pe ei mai mult decât m-a ajutat pe mine, și-a spus, pe când se ridica de pe canapea. Nu trebuie să fiu înverșunată. Fiecare a făcut ce i-a stat în puteri.

În bucătărie, a umplut chiuveta cu apă și s-a apucat să pregătească legumele pentru o musaca. Apa rece i-a amorțit mâinile, așa că-i era greu să țină cuțitul, dar a continuat să râcâie mecanic morcovii.

A încercat să-și imagineze cum ar arăta Alice acum, dar era prea greu. Nu avea decât o fotografie cu ea. Cu Alice și ea. Nick o făcuse cu micul lui Kodak ieftin, dar era neclară. O făcuse prea repede. Angela s-a proptit cu mâinile de blatul din bucătărie, ca și cum efortul fizic ar fi putut s-o ajute să vadă chipul copilașului pierdut. Dar el nu s-a arătat.

Știa din fotografie că Alice avea păr negru pufos, la fel ca fratele ei, Patrick, însă Angela pierduse mult sânge în timpul nașterii și încă era amețită de VP - 10

petidină când i-au pus pruncul în brațe. L-a întrebat pe Nick după aceea – după

ce Alice n-a mai fost –, dar el n-a putut să-i spună mult mai mult. Nu se uitase la ea cu atenție, așa cum ar fi făcut Angela, întipărindu-și în minte fiecare trăsătură. A zis că era drăgălașă, dar nu știa amănunte.

Angela nu credea că Alice arăta ca Patrick. El fusese un prunc voinic și Alice fusese atât de firavă. Abia două kilograme și jumătate. Totuși, se uitase cu atenție la fotografiile lui Paddy când era bebeluș, și la fotografiile făcute când apăruse a doua lor fiică, Louise, după zece ani – „Pruncul nostru surpriză, bonus, cum îi zic eu”, le spunea Angela oamenilor –, silindu-se s-o vadă pe Alice în ele.

Dar nu era acolo. Louise era blondă – semăna cu Nick.

Angela a simțit durerea surdă, cunoscută, în jurul coastelor și în piept, și a încercat să se gândească la ceva care te face fericit, după cum îi spuseseră

cărțile de dezvoltare personală. S-a gândit la Louise și la Patrick.