Știu că mi-ar sta în gât orice aș vrea să înghit.

VP - 4

Îi ofer zâmbetul meu cel mai strălucitor – cel pe care îl folosesc în fotografii.

— N-am nimic, Paul. Mănâncă.

Pe partea mea de masă, învârt în mâini un pahar cu vin și mă fac că ascult cum îmi povestește ce a făcut azi. Vocea lui se ridică și coboară, se întrerupe când mestecă porcăria pe care i-am pus-o în față, și începe din nou.

Dau din cap în răstimpuri, dar n-aud nimic. Mă întreb dacă Jude a văzut articolul.

2. Marți, 20 martie 2012

KATE

Kate Waters era plictisită. Nu era un cuvânt pe care să-l asocieze în mod normal cu munca ei, dar astăzi era blocată în birou, sub nasul șefului, cu nimic altceva de făcut decât să rescrie.

— Trece asta prin mașina ta de scris de aur, i-a strigat Terry, responsabilul redacției de știri, fluturând către ea articolul scris prost de cineva. Presară pe el un pic de praf de zână.

Și asta a făcut.

— Aici e ca la fabrica de chiloței a lui Mike Baldwin1, i s-a plâns ea Criminalistului, care ședea de partea cealaltă a biroului. Bați putineiul și ies aceleași tâmpenii vechi plus câteva danteluțe. La ce lucrezi?

Gordon Willis, la care redactorul-șef se referea întotdeauna cu numele rubricii de care se ocupa – ca în „Dați-i povestea asta Criminalistului” – și-a ridicat capul dintr-un ziar și a dat din umeri.

— Mă duc la Old Bailey2 după-masă – vreau să stau la povești cu inspectorul-șef despre omorul cu arbaleta. Încă nu-i nimic de făcut, dar sper să pot vorbi un pic cu sora victimei, când se termină. Se pare că și-o trăgea cu ucigașul. Ar fi un titlu grozav, pe mai multe niveluri: „NEVASTA, SORA ȘI UCIGAȘUL PE CARE ÎL

IUBEAU AMÂNDOUĂ”. A rânjit la acest gând. De ce? Tu ce ai de lucru?

— Nimic. Să cârpăcesc un articol pe care l-a făcut unul dintre sclavii online.

Kate a făcut semn spre o bunăciune adolescentină care tasta cu înverșunare la un birou din partea cealaltă a redacției. Direct din clasa a șasea.

1 Personaj din serialul de televiziune britanic Coronation Street.

2 Tribunalul Penal Central al Angliei și Țării Galilor, după numele străzii pe care se află clădirea.

VP - 5

Și-a dat seama cât de acră – și bătrână – trebuie să fi părut și și-a spus să

termine. Tsunamiul de știri online îi măturase pe ea și pe cei ca ea pe un țărm îndepărtat. Reporterii care cândva stăteau la masa din frunte – echivalentul din ziare al podiumului învingătorilor – erau acum cocoțați pe undeva, la marginea redacției de știri, împinși tot mai mult spre ieșire de către rândurile mereu îngroșate ale angajaților care lucrau online și scriau douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână, pentru a umple fălcile hulpave ale știrilor transmise non-stop.

Noile media nu mai erau de mult noi, le-a predicat redactorul-șef angajaților săi la petrecerea de Crăciun. Erau norma. Erau viitorul. Și Kate știa că trebuie să

nu mai cârtească împotriva lor.

E greu, își zicea, când cele mai citite articole de pe site-ul inteligent conceput al ziarului erau despre faptul că Madonna are venele umflate pe mâini ori o vedetă din EastEnders 3 s-a îngrășat. „Hate a Celebrity”4 prezentată ca știri.

Oroare.

— Oricum, a zis ea cu voce tare, asta poate să aștepte. Mă duc să iau cafea pentru amândoi.

Apuse erau și zilele ȘLI – Ședințe la Iuțeală – de care se bucura cândva floarea celor de pe Fleet Street5 în barurile învecinate, în vreme ce directorii erau la ședința de dimineață a redactorului-șef. Și era urmată în mod tradițional de înfruntări bețivănești, cu fața congestionată, cu responsabilul de la știri – una dintre ele, spune legenda, s-a încheiat cu un reporter, prea beat ca să se țină pe picioare, mușcând glezna șefului, și cu alt reporter aruncând o mașină de scris pe fereastră, în strada de dedesubt.

În zilele acestea redacția de știri, acum aflată deasupra unui supermarket, avea ferestrele închise ermetic cu dublă stratificare, iar alcoolul era interzis.

Cafeaua era noua dependență preferată.

— De care vrei? a întrebat Kate.

— Dublu macchiato cu sirop de alune, te rog, a zis Gordon. Sau orice lichid cafeniu. Ce nimerești mai întâi.

Kate a coborât cu liftul și a înhățat prima ediție a lui Evening Post de pe biroul paznicului din holul de marmură. Pe când aștepta ca băiatul de la cafenea să-și facă numărul de magie cu aparatul, a răsfoit alene paginile, căutând nume de prieteni printre autorii articolelor.

3 Serial BBC.

4 „Urăște o vedetă”.

5 Stradă importantă din Londra, care a ajuns să desemneze presa națională britanică.

VP - 6

Ziarul era plin de pregătirile Olimpiadei din Londra, și aproape că a ratat paragraful de la sfârșitul coloanei de știri pe scurt.

Cu titlul „S-A GĂSIT CADAVRUL UNUI COPILAȘ”, două propoziții spuneau că a fost scos din pământ scheletul unui prunc pe un șantier de construcții din Woolwich, practic la doi pași de locuința lui Kate din estul Londrei. Poliția făcea cercetări. Niciun alt detaliu. A rupt bucata de ziar ca s-o păstreze. Fundul genții îi era plin de bucăți de ziar mototolite – „E ca o colivie de peruș”, o tachina fiul ei cel mare, Jake, pe tema fâșiilor de hârtie care așteptau să sufle cineva viață în ele. Uneori povești întregi care să aibă urmare, sau, mai des, doar un rând sau un citat care o făcuseră să se întrebe: „Care-i povestea?”

Kate a recitit cele treizeci de cuvinte și și-a pus întrebări despre persoana care lipsea din poveste. Mama. Pe când se întorcea cu paharele de cafea și-a bifat întrebările: Cine este copilașul? Cum a murit? Cine ar îngropa un copilaș?

„Bietul micuț”, a zis cu voce tare. Capul i s-a umplut pe loc de propriii copilași

– Jake și Freddie, născuți la doi ani distanță, dar cunoscuți ca „băieții” în limbajul prescurtat al familiei – ca băiețași zdraveni, școlari în echipament de fotbal, adolescenți acri și acum adulți. Mă rog, aproape. A zâmbit în sinea ei. Kate își putea aminti momentul în care l-a văzut pentru prima oară pe fiecare dintre ei: trupșoare roșii, alunecoase; piele boțită, atârnând; ochi care clipeau, privind în sus de la pieptul ei, și senzația ei că le cunoștea chipul dintotdeauna. Cum ar putea cineva să ucidă un copilaș?

Când a ajuns înapoi în redacție, a pus jos paharele și s-a dus la biroul de știri.

— Pot să mă uit un pic la asta? l-a întrebat pe Terry, fluturându-i prin față

crâmpeiul de hârtie, în vreme ce el se străduia să priceapă ce vrea să spună un articol despre membrii unei familii regale din altă țară.

Nu a ridicat ochii, așa că ea a presupus că poate.

•

Primul telefon l-a dat la biroul de presă al Scotland Yard-ului. Când își începuse cariera în jurnalism, ca stagiară la un ziar local din estul Angliei, obișnuia să se ducă în fiecare zi la secția de poliție locală, să se aplece peste biroul de la intrare și să se uite în registru, în vreme ce sergentul stătea la taclale cu ea. Acum, dacă lua legătura cu poliția, rar se întâmpla să aibă de-a face cu o făptură omenească. Și dacă se întâmpla, era probabil să fie o experiență

efemeră.

„Ați ascultat banda?”, întreba un agent civil însărcinat cu presa, știind foarte bine că ea nu o ascultase, și se pomenea redirecționată rapid către un mesaj înregistrat, cu sunet metalic, care o plimba printre toate mașinile de tuns iarba furate și încăierările în barurile din zonă.