Boala e cea care te face așa, zice el. Asta nu ești tu.
Doar că sunt. Nu mă cunoaște cu adevărat. M-am asigurat de asta. Și îmi respectă intimitatea când mă feresc de orice mi-ar aminti trecutul.
— Nu trebuie să-mi spui, zice el. Te iubesc așa cum ești.
Sfântul Paul, îi zic atunci când pretinde că nu-i sunt povară, dar de obicei mă
face să tac.
— Nici vorbă, zice el.
Fie, atunci nu sfânt. Dar cine e sfânt? Oricum, păcatele lui sunt păcatele mele. Ce spun perechile bătrâne? Ce-i al tău e al meu. Dar păcatele mele… ei bine, sunt doar ale mele.
— De ce nu mănânci, Em? zice când îi pun farfuria pe masă.
— Am mâncat târziu de amiază, m-am luat cu treaba. Nu mi-e foame – o să
îmbuc ceva mai încolo, mint eu.
Știu că mi-ar sta în gât orice aș vrea să înghit.
VP - 4
Îi ofer zâmbetul meu cel mai strălucitor – cel pe care îl folosesc în fotografii.
— N-am nimic, Paul. Mănâncă.
Pe partea mea de masă, învârt în mâini un pahar cu vin și mă fac că ascult cum îmi povestește ce a făcut azi. Vocea lui se ridică și coboară, se întrerupe când mestecă porcăria pe care i-am pus-o în față, și începe din nou.
Dau din cap în răstimpuri, dar n-aud nimic. Mă întreb dacă Jude a văzut articolul.
2. Marți, 20 martie 2012
KATE
Kate Waters era plictisită. Nu era un cuvânt pe care să-l asocieze în mod normal cu munca ei, dar astăzi era blocată în birou, sub nasul șefului, cu nimic altceva de făcut decât să rescrie.
— Trece asta prin mașina ta de scris de aur, i-a strigat Terry, responsabilul redacției de știri, fluturând către ea articolul scris prost de cineva. Presară pe el un pic de praf de zână.
Și asta a făcut.
— Aici e ca la fabrica de chiloței a lui Mike Baldwin1, i s-a plâns ea Criminalistului, care ședea de partea cealaltă a biroului. Bați putineiul și ies aceleași tâmpenii vechi plus câteva danteluțe. La ce lucrezi?
Gordon Willis, la care redactorul-șef se referea întotdeauna cu numele rubricii de care se ocupa – ca în „Dați-i povestea asta Criminalistului” – și-a ridicat capul dintr-un ziar și a dat din umeri.
— Mă duc la Old Bailey2 după-masă – vreau să stau la povești cu inspectorul-șef despre omorul cu arbaleta. Încă nu-i nimic de făcut, dar sper să pot vorbi un pic cu sora victimei, când se termină. Se pare că și-o trăgea cu ucigașul. Ar fi un titlu grozav, pe mai multe niveluri: „NEVASTA, SORA ȘI UCIGAȘUL PE CARE ÎL
IUBEAU AMÂNDOUĂ”. A rânjit la acest gând. De ce? Tu ce ai de lucru?
— Nimic. Să cârpăcesc un articol pe care l-a făcut unul dintre sclavii online.
Kate a făcut semn spre o bunăciune adolescentină care tasta cu înverșunare la un birou din partea cealaltă a redacției. Direct din clasa a șasea.
1 Personaj din serialul de televiziune britanic Coronation Street.
2 Tribunalul Penal Central al Angliei și Țării Galilor, după numele străzii pe care se află clădirea.
VP - 5
Și-a dat seama cât de acră – și bătrână – trebuie să fi părut și și-a spus să
termine. Tsunamiul de știri online îi măturase pe ea și pe cei ca ea pe un țărm îndepărtat. Reporterii care cândva stăteau la masa din frunte – echivalentul din ziare al podiumului învingătorilor – erau acum cocoțați pe undeva, la marginea redacției de știri, împinși tot mai mult spre ieșire de către rândurile mereu îngroșate ale angajaților care lucrau online și scriau douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână, pentru a umple fălcile hulpave ale știrilor transmise non-stop.
Noile media nu mai erau de mult noi, le-a predicat redactorul-șef angajaților săi la petrecerea de Crăciun. Erau norma. Erau viitorul. Și Kate știa că trebuie să
nu mai cârtească împotriva lor.
E greu, își zicea, când cele mai citite articole de pe site-ul inteligent conceput al ziarului erau despre faptul că Madonna are venele umflate pe mâini ori o vedetă din EastEnders 3 s-a îngrășat. „Hate a Celebrity”4 prezentată ca știri.
Oroare.
— Oricum, a zis ea cu voce tare, asta poate să aștepte. Mă duc să iau cafea pentru amândoi.
Apuse erau și zilele ȘLI – Ședințe la Iuțeală – de care se bucura cândva floarea celor de pe Fleet Street5 în barurile învecinate, în vreme ce directorii erau la ședința de dimineață a redactorului-șef. Și era urmată în mod tradițional de înfruntări bețivănești, cu fața congestionată, cu responsabilul de la știri – una dintre ele, spune legenda, s-a încheiat cu un reporter, prea beat ca să se țină pe picioare, mușcând glezna șefului, și cu alt reporter aruncând o mașină de scris pe fereastră, în strada de dedesubt.
În zilele acestea redacția de știri, acum aflată deasupra unui supermarket, avea ferestrele închise ermetic cu dublă stratificare, iar alcoolul era interzis.
Cafeaua era noua dependență preferată.
