•

VP - 18

După douăzeci de minute și un ceai cu două cuburi de zahăr se îndrepta către biroul șantierului, o cabină de la parterul unei construcții modulare din prefabricate, cu vedere panoramică asupra haosului.

Un tip îndesat îmbrăcat în jeanși i-a tăiat calea la ușă.

— Vă pot ajuta cu ceva?

— Bună. Sunteți John? Tocmai am vorbit cu domnișoara Walker, de peste drum, și mi-a zis să vă caut.

Chipul supraveghetorului s-a îmblânzit un pic.

— E o femeie minunată. A fost cândva fotomodel sau așa ceva, știți. Acum multă vreme, evident. Trece pe alături în fiecare zi cu cățelul și stăm un pic la taifas. Uneori îmi aduce o prăjitură sau altceva drăguț. Trebuie să-i fie urât acum, că a plecat aproape toată lumea.

Kate a încuviințat din cap.

— Probabil, a zis. E greu să fii bătrân în zilele noastre, când totul se schimbă

în jurul tău.

Flecăreala durase destul, și Kate și-a spus că supraveghetorul ar putea să se scuze și să plece.

— Vă cer scuze, a zis, nu m-am prezentat. Sunt Kate Waters.

I-a întins mâna. Oamenilor le e greu să fie nepoliticoși dacă ai dat mâna cu ei.

— John Davies, a spus el automat. Cu ce vă pot fi de folos?

— Sunt reporter, scriu un articol despre cadavrul găsit pe șantierul dumneavoastră, a continuat Kate, și supraveghetorul a dat să-i întoarcă spatele.

Trebuie să fi fost un șoc îngrozitor pentru dumneavoastră, a adăugat ea repede.

Omul s-a răsucit înapoi.

— A fost. Îmi pare rău dacă sunt nepoliticos, dar poliția s-a tot vânturat pe șantier. Au înconjurat locul crimei, ne-au oprit din lucru. Oamenii sunt tulburați și am rămas în urmă cu graficul.

— Trebuie să fie un coșmar, a zis Kate.

— Chiar e, a fost de acord Davies. Uite, n-ar trebui să vorbesc cu presa. Șeful mi-ar lua gâtul dacă ar ști.

Kate i-a zâmbit.

— Am și eu un șef din ăștia. Haideți, vă cinstesc cu o bere în bistroul din apropiere – e ora prânzului, și nu-i vorba decât de câte ceva despre ambianță.

Nu trebuie să vă citez.

Davis arăta nehotărât.

— Haideți. Nu vreau decât să aflu cine e copilașul. E groaznic pentru un copil să fie îngropat fără nume. Ca vreun sărăntoc din epoca victoriană.

VP - 19

— Fie. Dar numai o halbă, a zis el, și a închis cu lacătul poarta șantierului în urma lor.

— Strașnic, a zis Kate, zâmbind cu toată fața.

El a mers, stingherit, alături de ea prin dreptul casei domnișoarei Walker și Kate i-a făcut semn cu mâna noii sale prietene, care privea pe fereastra bucătăriei.

6. Miercuri, 21 martie 2012

KATE

Bistroul era deja plin de muncitorii de pe șantier, mirosul acru al cimentului umed amestecându-se cu berea vărsată din halbe în seara dinainte, și Kate și-a croit cu greu drum către bar, fluturând o hârtie de zece lire.

— Un șpriț cu vin alb, a comandat. Tu ce bei, John?

— O halbă de shandy 9 amară, vă rog.

Patronul, cu ochii ascunși în spatele unor ochelari cu ramă groasă, a împins către ei paharele pline și i-a dat lui Kate un pumn de mărunțiș, fără să scoată o vorbă.

— Ar trebui să-și ceară banii înapoi de la școala de șarm la care a studiat, a zis ea, punând băuturile pe o masă plină cu cercuri lăsate de pahare.

— E un tip cumsecade, a zis John, morocănos, luând prima înghițitură din halbă. Bistroul lui e următorul care dispare dacă se aprobă faza a doua. Trebuie să-i fie greu să ne servească pe noi, forțele distrugerii.

— Da, așa e. De când lucrați aici?

— De câteva luni. Par să fie câțiva ani.

Kate a sorbit din pahar. Afurisitul de patron pusese limonadă în loc de sifon, și dulceața ei îi strepezea dinții.

— Pare o muncă grea.

— Și săptămâna trecută n-a prea ajutat. Ce chestie cumplită!

— Așa trebuie să fi fost. Dumneavoastră ați găsit cadavrul?

— Nu, unul dintre muncitori. Bietul băiat! N-are decât nouăsprezece ani. Nu s-a mai arătat de atunci.

— Ce s-a întâmplat?

9 Bere amestecată cu o băutură răcoritoare.

VP - 20

John Davies și-a golit halba.

— Vă mai iau una, a zis Kate.