Joe a izbucnit în plâns și Kate l-a înconjurat cu brațul. Toată lumea părea că
se îmbrățișează.
•
Dar aici nu-i fericire. Aici e locul în care a început chinul meu. Și în care se va sfârși. O să fie prima oară că-l văd pe Will din ziua aceea, acasă la el. N-aveam de gând să vin, dar inspectorul Sinclair a zis că Will o să se împotrivească la fiecare pas. Presupun că știam că așa o să facă. Aroganța lui nu l-ar lăsa să se poarte altfel. Kate a spus că a auzit că el dă toată vina pe Soames. Chipul lui Soames a putut fi identificat în fotografii. El era cel cu cazierul de delicte sexuale.
N-am putut să-l las să creadă că am dat înapoi. Așa că am venit. Ca să-i arăt că sunt tot aici. Ca stafia lui Banquo.
Își face apariția, țanțoș.
„Am venit să-mi susțin nevinovăția”, zice pe treptele tribunalului, întorcându-și profilul cel mai fotogenic către aparatul de fotografiat al lui Mick.
VP - 250
Îmi simt fiecare centimetru de piele ca și cum ar fi luat foc, pe când mă ridic de pe scaun și-mi înfrunt agresorul. El pare uluit și expresia pentru public dispare. Nu-i decât un bătrân speriat.
Jude nu-i aici. De când a fost arestată s-a retras față de mine, față de toată
lumea. Pare că a intrat la apă în zilele de după mărturisire și refuză mâncarea.
Barbara stă cu ea de când a ieșit pe cauțiune. Ca să o îngrijească – reluând relația de unde o lăsase, acum atâția ani. I-am spus lui Jude că n-o urăsc. Dar cred că da. Am încercat să înțeleg de ce m-a luat de la spital, ce a împins-o la asta. Am încercat să mă pun în pielea ei cea disperată. Dar nu mă pot gândi decât la chipul Angelei când a descoperit că am dispărut. Și la anii ei de chin.
Când am întrebat-o pe Jude cum a putut trăi cu ea însăși, știind prin ce treceau ei, a zis că s-a silit să nu se gândească la ei.
„Aveau alți copii”, a zis, de parcă asta ar fi făcut ca lucrurile să fie corecte.
Voiam să strig la ea, dar n-avea rost. Îi este ca un scut faptul că nu se gândește decât la ea. Sentimentul ei de îndreptățire. Ori de câte ori voia un lucru, îl lua, oricare ar fi fost consecințele, pentru că simțea că îl merită.
Acum înțeleg de ce m-a alungat fără șovăială. Trebuia să-l aibă pe Will. Eu eram o victimă colaterală.
Angela nu vrea să vorbească despre ea. Nu vrea să-i pomenească numele.
Zice că vrea să se concentreze pe viitor, nu pe trecut.
Vorbim la telefon în fiecare zi cu o familiaritate din ce în ce mai mare, și mă
întreb dacă o să-i zic vreodată „mamă”. Încă nu. Săptămâna viitoare o să-i văd pe fratele și pe sora mea. Cred că sunt pregătită acum, și Angela vrea să ne întâlnim. Nu știu prea bine ce cred ei despre asta. Despre mine. Șocul reapariției mele trebuie să-i fi marcat și pe ei. Sunt copilul absent care a iscat atâta suferință în familia lor. Angela zice că sunt încântați că am fost găsită, dar ea vrea ca toată lumea să fie fericită. Eu trebuie să iau lucrurile pas cu pas.
Mă așez la loc lângă Kate și-mi trag răsuflarea după ce Will intră în sală. Mă
simt în culmea fericirii și distrusă de confruntare, tremurând din pricina efortului.
„Te-ai descurcat de minune”, zice Kate. „S-a sfârșit totul, acum”.
Mă rog, aproape.
85. Marți, 2 aprilie 2013
EMMA
VP - 251
După discuțiile de la poliție am început să-i spun copilului Katherine, pentru că era, în sfârșit, o persoană. Am numit-o după Kate. Fără ea, aș fi încă în iad.
Paul îi spune și el Katherine. Faptul că i-am dat nume înseamnă că putem să
vorbim despre ea și s-o jelim. Copilul meu. Nu mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit. A fost o prezență fizică în viața mea atât de puțin timp – ca mine pentru Angela –, dar a fost mereu o parte din mine de atunci încoace, copilul meu fantomă.
A trebuit să mai aștept o săptămână ca să aflu ce avea să facă poliția.
Inspectorul Sinclair însuși a fost cel care a sunat. A spus că voi fi înștiințată
oficial, dar voia să-mi spună că nu există dovezi că mi-aș fi vătămat copilul și recomandă să nu se ia vreo măsură. A spus că n-ar fi în interesul public să mă
ancheteze după douăzeci și șapte de ani pentru măruntele delicte de a nu înregistra o naștere sau de a nu-l înștiința pe medicul legist. Am încercat să-i mulțumesc, dar n-am fost în stare să rostesc cuvintele, așa că Paul mi-a luat telefonul din mână și i-a mulțumit el.
Părea că totul va fi în ordine, așa cum spusese Paul.
Dar nu ne puteam lua rămas-bun cum se cuvine de la Katherine înainte de sfârșitul proceselor. Mai întâi al lui Jude. S-a terminat, de fapt, înainte să
înceapă. S-a declarat vinovată, a fost un raport psihiatric care a stabilit că ea știa că ceea ce face e greșit și a urmat condamnarea la închisoare.
S-a uitat la mine pe când o duceau din sală, dar nu mai arăta ca Jude. Arăta ca o coajă uscată. Am dat din cap ca să arăt că am văzut.
Mi-a cerut să n-o vizitez la închisoare. Zicea că ar fi prea tulburător pentru amândouă. Așa că doar îi scriu.
Apoi Will. O poveste de groază. A trebuit să se facă din nou teste ADN pe oscioarele fetiței mele ca să se arate că Will Burnside este tatăl. Nu le-au vătămat, au spus cei de la poliție când i-am întrebat. S-au purtat foarte blând cu mine și cu ea.
