A luat ascensorul, ferindu-se să privească în ochi oamenii înghesuiți acolo cu ea. Aveau buchete de flori, cadouri învelite în hârtie cu bebeluși și berze, țineau de mână țânci care de-abia învățau să meargă. Erau emoționați, râdeau. Nimeni n-a părut să o bage în seamă.
Dar și-a dat seama că a ales momentul nepotrivit. Trebuia să vină la sfârșitul orelor de vizită, nu la început. Acum erau prea mulți martori. A plecat de la spital și a stat o oră în parcul din apropiere, unde era din ce în ce mai frig, pe măsură ce soarele palid de primăvară începea să apună.
Din nou în lift, de data asta singură. Ușile s-au deschis la etajul saloanelor postnatale, și acolo erau aceiași oameni, după ce lăsaseră florile și felicitările, pe drum spre casă. Cumpărase niște flori de la un vânzător de pe stradă și le-a ținut lipite de burtă.
Când s-au deschis ușile liftului, un moment a fost singură. Apoi a văzut o femeie ieșind din camera ei de la jumătatea coridorului. Avea în mâini lucrurile pentru spălat și un prosop. S-a îndepărtat de Jude fără s-o vadă.
Jude s-a oprit, făcându-se că se uită în sacoșă. Femeia ar fi putut să uite ceva.
S-ar fi putut întoarce. Dar n-a făcut-o. A intrat în baia de la capătul coridorului și VP - 246
a închis ușa. Un moment Jude nu s-a putut clinti din loc, încremenită de groaza lucrului pe care avea să-l facă, dar apoi a auzit plânsul unui copilaș în camera femeii.
Pot să fac asta, și-a zis în sinea ei și a intrat, ca într-un vis, pe ușă. Copilașul fornăia în pătuțul lui. S-a dus drept la el, l-a ridicat, era gata învelit, și l-a pus în sacoșă. Și a plecat. De data asta a mers pe scări. Nimeni nu folosea scările.
În tren, spre casă, o femeie a zis, prietenoasă:
— Când trebuie să naști?
— Curând de-acum, a zis Jude și s-a dus în apropierea ușilor, unde era mai mult zgomot, care să înăbușe glasul copilului dacă ar fi plâns.
Dar copilul n-a scos niciun sunet.
Întoarsă în camera sa, l-a despachetat ca pe un cadou și a stat așa, privindu-și pentru prima oară copilul. Era fetiță.
— Bună, Emma, a zis.
82. Miercuri, 2 mai 2012
ANGELA
Doctorul i-a dat niște pastile ca să atenueze șocul, dar ea tot tresărea de câte ori trecea o mașină pe lângă casă. Inspectorul Sinclair a sunat să spună că
ajunge acolo în douăzeci de minute. Părea sumbru și obosit și l-a lăsat să închidă
fără să-l întrebe nimic.
Nick a coborât și a început să se plimbe prin încăpere.
— Angie, trebuie să ne pregătim pentru ce e mai rău, a zis el. Cei de la poliție au greșit. Nu putem face nimic ca să schimbăm asta. Cred că vin să-și ceară
scuze, nu?
— Hai să vedem, Nick, a zis.
Iar îi vâjâia capul. Plin de Alice.
•
Nick a deschis ușa înainte ca inspectorul Sinclair să apuce să ciocănească.
— Intră, Andy, a zis.
Angela stătea la fereastră, privind mașina detectivului. Înăuntru erau trei oameni.
— Nu vin înăuntru și colegii dumneavoastră? a întrebat.
El a șovăit.
VP - 247
— Nu, pe moment nu. Polițistul și-a dres glasul. Angela, Nick, a zis. Am vești pentru voi. Sincer să fiu, nu știu cum să vi le spun.
Transpira, picăturile de sudoare de pe fruntea lui sclipeau în lumină.
— Că ați făcut o greșeală? a zis Nick. Ne-am gândit că asta este.
— Păi, nu, a zis detectivul. Chestia e… Uite, am găsit-o pe Alice. Dar nu e copilașul de pe șantier.
Angela a tras brusc aer în piept și a țâșnit în picioare.
— Angie, a zis Nick, cu vocea tremurând, și a tras-o la loc lângă el. Spune-ne, Andy. Spune odată ce ați găsit.
— Alice trăiește, a zis inspectorul Sinclair.
— Trăiește? au strigat și Angela, și Nick, și sunetul a ricoșat din fereastră.
— Da.
