— Nu, a izbucnit Jude și și-a prins capul în mâini. Nu se poate. Cum ar fi putut să aibă un copil fără ca eu să fi știut?
— L-a ascuns de dumneavoastră, domnișoară Massingham. Și de iubitul dumneavoastră, Will Burnside.
VP - 235
— Ce v-a spus despre el? a zis Jude încet, în vreme ce tensiunea din încăpere creștea.
— Exact ce v-a spus și dumneavoastră.
— N-am crezut-o. I-am spus niște lucruri groaznice. I-am spus că-i bolnavă și geloasă, a zis Jude, aproape ca pentru sine.
— Dar spunea adevărul, domnișoară Massingham. Chiar n-ați bănuit nimic?
Femeia a scuturat din cap.
— Nu, sigur că nu. Credeți că aș fi închis ochii la așa ceva? Nu știți cum era. Îl iubeam pe Will. Îl adoram. Și e greu să-ți imaginezi că omul pe care-l iubești ar putea să facă un lucru atât de mârșav. Ați putea crede asta despre cineva pe care îl iubiți, domnișoară Waters?
Kate și l-a închipuit imediat pe Steve mărturisind și a scuturat din cap.
— Vedeți ce greu ar fi fost? Încă este. Am nevoie de timp ca să mă gândesc la toate astea. Și să vorbesc cu Emma.
Părea că vorbește cu ea însăși.
Kate s-a aplecat în față să pună altă întrebare, dar Jude a exclamat brusc:
— Am știut că nu poate fi copilul familiei Irving.
— Cum ați știut?
Jude părea tulburată.
— Păi, copilul ăla a dispărut cu zece ani înainte de momentul în care ziceau că a fost îngropat cadavrul. Poliția și-a dat cu stângu’n dreptu’ în toată ancheta, dacă vreți să știți părerea mea.
— Dar, compatibilitatea cu Angela Irving, a zis Joe. Cum rămâne cu ea?
— Lucru de mântuială al laboratorului, a zis Jude. Pe când mergeam la serviciu am auzit de astfel de situații de la colegii care aveau cazuri penale.
Eprubete în suportul greșit, contaminare de la alte probe, chestii de-astea. E
întotdeauna loc pentru greșelile oamenilor.
— Dar există o mulțime de verificări și comparări în acest proces, a zis el. Am citit despre astea. De fapt, e foarte interesant…
— Mi-ar plăcea să-i spun Emmei, a zis Kate, tăindu-i vorba. Sunt un pic îngrijorată că nu pot să dau de ea. Prietena ei Lynda a zis că mergea cu metroul spre oraș azi-dimineață.
— Zău? Ce ciudat. Ea nu vine niciodată în oraș dacă nu-i obligată. Sunt prea mulți oameni, a zis Jude, și apoi a tăcut. Presupun că am putea să-l sunăm pe soțul ei, a propus. El ar trebui să fie la lucru. Am numărul lui. Emma l-a scris în agenda mea pentru cazurile de urgență.
A format numărul încet, apăsând cu grijă pe taste, și a așteptat.
VP - 236
„Paul, sunt Jude. Încerc să dau de Emma. Știi ce face azi? Așa. Păi, nu este. A fost văzută în metrou de dimineață. Așa. Păi, dacă te sună, vrei să-i spui să-mi dea telefon? Da, și tu. Pa”.
— Credea că lucrează acasă în dimineața asta. Părea un pic năucit când i-am spus de metrou. Ea nu se simte prea bine în acest moment. După cum probabil că știți, a zis Jude, cu tonul acuzator, cu vocea șovăielnică.
Când Kate și Joe au ajuns afară, telefonul lui Kate a sunat.
— Sunt Andy Sinclair, a zis. Încerc să dau de Emma Simmonds. Pare să fi dispărut. Știi cumva unde este?
78. Marți, 1 mai 2012
JUDE
Când a sunat telefonul, târziu în acea seară, Jude l-a înșfăcat:
— Emma? a zis.
— Jude, sunt Harry, a zis vocea. Îmi pare rău că te deranjez, dar sunt îngrijorată din pricina Emmei.
— Suntem toți îngrijorați în privința ei, a zis Jude. Au fost aici și cei de la presă, întrebând de ea. Jude simțea că tremură și s-a așezat pe scaun prea repede, lovindu-se la cot și scăpând din mână telefonul. Scuze, a zis când l-a dus înapoi la ureche. Ți-a dat vreun semn?
— Nu, a dispărut. Tocmai m-a sunat Paul ca să spună că încă n-a găsit-o.
Crede că și-a închis telefonul.
O buclă întunecată de oroare s-a răsucit în jurul inimii lui Jude.
— Trebuie să știu ce se petrece, Jude, a insistat Harry. Paul nu vrea să-mi spună.
