— Îmi pare rău, Joe. Am o zi proastă. N-am nici cea mai mică idee.
A pornit înapoi spre redacție, în vestul Londrei, și l-a lăsat pe Joe să
vorbească despre ambițiile lui și despre un reality-show pe care îl văzuse în seara dinainte.
Unde ești, Emma? și-a zis în gând. A oprit mașina când telefonul i-a dat un semnal.
— Pariez că e ea, i-a spus lui Joe.
Când s-a uitat, SMS-ul era de la Jake.
— La naiba, a zis.
Ultimul lucru de care avea nevoie era și mai multă durere provocată de fiul său.
„Și eu te iubesc, mami. Îmi pare rău că-s așa fiu de rahat, x”, scria Jake.
Îi venea să plângă, dar s-a stăpânit și i l-a trimis lui Steve. El i-a răspuns pe dată: „x”.
Joe a stat cuminte până ce a terminat.
— M-am tot gândit. Cum e cu mama Emmei? a zis el. Ce-ar fi să mergem s-o vedem? N-am vorbit cu ea, nu-i așa? Ar putea să știe unde e Emma.
— Bună idee, Joe. Găsește-mi adresa.
77. Marți, 1 mai 2012
KATE
Traficul era îngrozitor, dar în cele din urmă au oprit în fața clădirii transformate în apartamente în care locuia Jude.
Kate a încercat încă o dată telefonul Emmei pe când încuia mașina, dar tot fără răspuns.
— Haide, a zis.
Când a apăsat pe sonerie ușa s-a deschis imediat – nu li s-a pus nicio întrebare – și au pornit în sus pe scări.
VP - 234
O femeie în vârstă, ale cărei haine erau un pic prea tinerești, stătea în ușa deschisă.
— Oh! Cine sunteți? a zis. Crezusem că ar putea să fie fiica mea.
— A, scuze, nu, doamnă Massingham, a zis Kate.
— De fapt, sunt domnișoara Massingham.
— Aha, păi, eu sunt Kate Waters. Sunt reporter la Daily Post. Am vorbit în weekend cu fiica dumneavoastră, Emma, despre cazul lui Alice Irving și trebuie să dau de ea din nou.
— A vorbit Emma cu dumneavoastră? Niciodată nu-i o idee bună să vorbești cu un reporter. Întotdeauna le-am spus clienților mei să se ferească de presă ca de ciumă. Fără supărare…
Kate a scos un hohot de râs neconvingător.
— Sfat bun în unele cazuri, îmi închipui. Dar articolele pe care le-am scris despre Alice au dus la descoperirea unor lucruri importante.
— Hmm, a zis Jude Massingham. Dar nu adevărul, cred eu. E o chestie alunecoasă, adevărul ăsta.
— Ăăă, da. Au fost niște impedimente în anchetă – poliția ar fi prima care s-o recunoască.
— Nu, zău? N-am auzit vreodată așa ceva, a zis Jude, cu un zâmbet subțire.
— Uitați, în această dimineață a apărut ceva ce vreau să-i spun Emmei, dar nu răspunde la telefon, a zis Kate, încercând să împingă discuția pe un teren mai solid.
— Habar n-am unde e, a zis Jude. Nu-s păzitoarea ei. Ce a apărut?
— Putem să intrăm, domnișoară Massingham? a zis Kate. Cam multe urechi pe aici. N-am vrea să afle și alții.
— Of, bine, a zis Jude. Aveți grijă la prag.
S-au așezat într-un grup strâns pe cele două fotolii și pe brațul unuia dintre ele. Nu li s-a oferit nimic de băut.
— Bun, a zis Jude. Ce s-a întâmplat?
— Nu știu dacă Emma v-a spus, dar poliția a făcut noi teste ADN.
— Nu, nu prea vorbim una cu alta în acest moment, a mormăit Jude.
— Ei bine, testele au arătat că este o compatibilitate între Emma și copilul de pe șantierul de construcții.
