— Cum se poate? a zis Angela, rotindu-și înnebunită ochii prin încăpere, după copilul său. Unde e?
— E aici, a zis inspectorul Sinclair, cu vocea poticnită de emoția clipei.
Nu plângea niciodată când era la lucru, nici măcar când dădea vești cumplite.
Însă tensiunea era insuportabilă.
— Unde? Unde? a țipat Angela.
— E în mașină, a zis el.
Angela a zbughit-o pe ușă înainte ca ei să o poată opri, a fugit la mașină și s-a oprit lângă ea, cu mâinile lipite de geamul pasagerului.
Femeia s-a uitat la ea: părul negru, ca al lui Paddy, bărbia lui Louise. Și a ridicat la rândul ei mâinile, oglindind gestul mamei sale.
83. Miercuri, 2 mai 2012
EMMA
Angela și cu mine nu ne putem lua ochii una de la cealaltă. Chiar și când inspectorul Sinclair ne vorbește, noi ne uităm una la alta, sorbindu-ne din priviri.
Arată ca mine. Arăt ca ea.
Mă simt de parcă aș fi într-un vis suprarealist. N-am încetat să mă gândesc la Jude ca la mama, dar simt că aș putea s-o iubesc și pe străina asta.
Inspectorul Sinclair voia să aștepte înainte să ne pună față în față. Era îngrijorat că ar putea fi prea mult pentru toată lumea. „Ești într-o stare fragilă, VP - 248
Emma”, a zis după ce Jude a fost dusă la secția de poliție. „Sunt o mulțime de lucruri de asimilat. Ce-ar fi să așteptăm o zi, ca să te poți pregăti?”
Dar nu l-am lăsat să plece fără mine. Eram îngrozită că Angela m-ar putea respinge, dar trebuia s-o văd. Să fiu sigură.
În mașină, mă gândeam că în tot acest timp căutasem un tată, când ar fi trebuit să-mi caut mama. Paul a stat lângă mine pe bancheta din spate, ținându-mă de mână, dar neputând să vorbească.
Și când am văzut-o năvălind pe ușa din față și alergând spre mașină, am știut că e ea. Voiam s-o ating, ca să văd dacă e aievea, și mi-am lipit mâna de a ei prin geam.
Dar nu știu prea bine ce o să se întâmple acum. Euforia s-a redus până la un zumzet plăcut în capul meu, dar în stomac am ghimpi de teamă. Încă mi-e frică.
Frică de cum vor ieși lucrurile. Poate că o să-i pierd pe toți. Jude o să meargă la închisoare pentru ce a făcut, iar Angela… s-ar putea să nu mă vrea.
— Emma, zice ea, ca și cum ar putea să-mi citească gândurile. N-am încetat nicio clipă să mă gândesc la tine. Nicio clipă.
— N-a încetat, zice Nick.
Tatăl meu. Se tot uită în altă parte, de parcă sunt prea mult pentru el. Dar Angela nu.
— Am crezut c-o să fim în siguranță la spital, zice ea. Dar nu eram. Când m-am întors de la duș, am știut de îndată ce am intrat în cameră că sunt singură.
Era o tăcere atât de nefirească, încât am simțit că leșin și a trebuit să mă agăț de ușă. Totul era anapoda, dar nu-mi dădeam seama în ce fel. M-am dus la pătuțul tău și nu era decât o mică adâncitură în cearșaful de bumbac alb care arăta că ai fost acolo. Am pus mâna pe pătuț – nu-mi venea să cred că ai dispărut – și am scotocit prin toate ungherele, să nu fii ascunsă pe undeva, și ți-am simțit pentru ultima oară căldura. Mama mea plânge. Nu-mi puteam aminti dacă te-am mai privit o dată înainte să ies din cameră. N-ar fi trebuit să plec de lângă tine.
Întind mâna și o prind pe a ei. E prima dată că ne atingem. Mâna ei e moale și caldă și o strâng.
— N-a fost vina ta, zic.
84. Miercuri, 16 mai 2012
EMMA
VP - 249
După două săptămâni stau în sala de așteptate a tribunalului, împreună cu Mick și Kate. În cinstea ocaziei, Mick și-a pus o cravată oribilă, pătată, și a adus în buzunar un sandviș Egg McMuffin – „Am întârziat un pic în dimineața asta”, ne-a explicat.
„Nicio grijă, o să fiu gata”, i-a spus lui Kate când a luat ultima înghițitură. „Mă
duc afară pentru sosire. Abia aștept să-i văd mutra”. Kate poartă un costum sobru negru, cu cămașă albă. Arată ca recepționera unui cioclu. Umblă de colo colo, vorbește cu inspectorul Sinclair într-un colț.
Articolul ei despre mine și Angela a făcut mare vâlvă când a apărut. A trebuit să-l scrie cu multă grijă, a zis ea, lăsând deoparte orice l-ar fi putut identifica pe Will ca violator și ocolind rolul lui Jude. Era un rând în care scria: „Poliția a arestat o femeie de 73 de ani ca parte a investigației”.
„Nu vreau să mă fac vinovată de eșecul proceselor lor”, mi-a spus. „O să fie destul timp mai târziu să spun partea aceea a poveștii”.
În ziua de după prima mea întâlnire cu Angela, Post a pus regăsirea noastră
pe prima pagină și pe încă trei pagini în interior. Erau fotografii cu noi îmbrățișate. Era prima oară că ne îmbrățișam; aproape că am avut nevoie să ne îngăduie Mick.
„Haideți odată”, a zis el, pe când noi stăteam sfioase una lângă alta, niciuna gata să facă prima mișcare. „Ați așteptat asta patruzeci și doi de ani.
Îmbrățișeaz-o, Angela”.
Mick a tot țăcănit cu aparatul lui o veșnicie, dar când s-a oprit nu ne puteam desprinde una de alta.
