— Chiar e, a fost de acord Davies. Uite, n-ar trebui să vorbesc cu presa. Șeful mi-ar lua gâtul dacă ar ști.
Kate i-a zâmbit.
— Am și eu un șef din ăștia. Haideți, vă cinstesc cu o bere în bistroul din apropiere – e ora prânzului, și nu-i vorba decât de câte ceva despre ambianță.
Nu trebuie să vă citez.
Davis arăta nehotărât.
— Haideți. Nu vreau decât să aflu cine e copilașul. E groaznic pentru un copil să fie îngropat fără nume. Ca vreun sărăntoc din epoca victoriană.
VP - 19
— Fie. Dar numai o halbă, a zis el, și a închis cu lacătul poarta șantierului în urma lor.
— Strașnic, a zis Kate, zâmbind cu toată fața.
El a mers, stingherit, alături de ea prin dreptul casei domnișoarei Walker și Kate i-a făcut semn cu mâna noii sale prietene, care privea pe fereastra bucătăriei.
6. Miercuri, 21 martie 2012
KATE
Bistroul era deja plin de muncitorii de pe șantier, mirosul acru al cimentului umed amestecându-se cu berea vărsată din halbe în seara dinainte, și Kate și-a croit cu greu drum către bar, fluturând o hârtie de zece lire.
— Un șpriț cu vin alb, a comandat. Tu ce bei, John?
— O halbă de shandy 9 amară, vă rog.
Patronul, cu ochii ascunși în spatele unor ochelari cu ramă groasă, a împins către ei paharele pline și i-a dat lui Kate un pumn de mărunțiș, fără să scoată o vorbă.
— Ar trebui să-și ceară banii înapoi de la școala de șarm la care a studiat, a zis ea, punând băuturile pe o masă plină cu cercuri lăsate de pahare.
— E un tip cumsecade, a zis John, morocănos, luând prima înghițitură din halbă. Bistroul lui e următorul care dispare dacă se aprobă faza a doua. Trebuie să-i fie greu să ne servească pe noi, forțele distrugerii.
— Da, așa e. De când lucrați aici?
— De câteva luni. Par să fie câțiva ani.
Kate a sorbit din pahar. Afurisitul de patron pusese limonadă în loc de sifon, și dulceața ei îi strepezea dinții.
— Pare o muncă grea.
— Și săptămâna trecută n-a prea ajutat. Ce chestie cumplită!
— Așa trebuie să fi fost. Dumneavoastră ați găsit cadavrul?
— Nu, unul dintre muncitori. Bietul băiat! N-are decât nouăsprezece ani. Nu s-a mai arătat de atunci.
— Ce s-a întâmplat?
9 Bere amestecată cu o băutură răcoritoare.
VP - 20
John Davies și-a golit halba.
— Vă mai iau una, a zis Kate.
Când s-a întors, el jupuia poza de pe suportul pentru pahar, pierdut într-o lume a lui.
— Peter dădea deoparte pietrișul din dosul caselor, ca utilajele să poată
ajunge acolo, a zis John, fără să ridice privirea. Încerca să mute unul dintre ghivecele alea vechi, din ciment. În care se pun flori. A zis că a răscolit pământul tot împingându-l înainte și înapoi. Și a văzut osul ăla micuț. Era așa de mic, că și-a zis că o fi o parte dintr-un animal și s-a aplecat să-l ia, ca să vadă. Dar erau mai multe. Când și-a dat seama ce ar putea fi, a zbierat. Mi-am zis că și-o fi tăiat piciorul ori cine știe ce. N-am auzit în viața mea așa răcnet.
— Trebuie să fi fost șocat. Toți trebuie să fi fost, a șoptit Kate, încurajându-l.
Însoțitorul ei a încuviințat din cap, ostenit.
— Peter e foarte bisericos. Din estul Europei. Îi tot dă cu duhurile și alte chestii. Bun, și m-am dus să văd. Era așa de mic! Arăta ca o păsăruică. Fusese înfășurat în ceva, și erau bucăți de hârtie și plastic lipite de el. I-am chemat pe cei de la poliție și au venit.
— Unde era asta? a întrebat Kate.
— În spatele șirului de case pe care le-am dărâmat acum două luni. Case mari, părăginite – cu trei etaje, unele dintre ele. Împărțite în camere cu baie comună și apartamente. Întregul șir de case arăta de parcă s-ar fi prăbușit singur, dacă nu i-am fi dat noi brânci. S-a ridicat de la masă. Gata, înapoi la muncă. Mulțumesc pentru băuturi, domnișoară. Nu uitați, fără citate.
Ea a zâmbit și i-a strâns mâna.
— Firește. Mulțumesc pentru conversație, John. Mi-a fost de mare ajutor.
