Știu că n-ar schimba nimic acum. E prea târziu. O să las, pur și simplu, deoparte toate astea, o să iau pastilele până ce readuc lucrurile sub control și o să-mi văd de muncă. O să-mi umplu viața cu alte lucruri, ca să șterg oroarea, așa cum fac în mod normal.

Normalitatea mea.

Oricum, o să merg la măcelărie ca să iau ceva carne pentru cina lui Paul, ca să

mă revanșez pentru mâncarea arsă și pizza congelată. Cuvântul „carne” mi se proptește pe creier. Carne și sânge. Îmi vine să vărs.

Oprește-te! îmi zic, răsucindu-mi prin rochie pielea de pe stomac.

La măcelărie simt mirosul de sânge de cum intru pe ușă, metalic, căptușindu-mi gâtlejul. Simt cum crește în mine panica, așa că stau cuminte la coadă, exersând tehnica de respirație yoga. Tragi aer prin nara dreaptă, îl scoți pe gură.

Ori îl scoți pe nara stângă?

— Doamnă Simmonds, zice măcelarul destul de tare. Ce vă pot oferi azi?

Trezită din meditație, trântesc:

VP - 23

— Ăăă, cotlet, vă rog. Mușchi.

Eu o să mănânc salată.

Nu pare impresionat.

— Doar unul? Mâncați singură în seara asta? râde el, cu fața congestionată

sub tâmpită aia de canotieră pe care o poartă.

Îi arunc o privire, apoi încerc să trec peste asta râzând, ca să le arăt celorlalte femei din prăvălie că particip la glumă. Dar sună fals.

— Da, George Clooney mi-a tras iar clapa, zic.

Îndes pachetul în sacoșă, plătesc prețul ca pentru răscumpărarea unui rege care mi se cere și mă duc acasă ca să muncesc un pic.

•

E ora cinci și Paul o să ajungă în curând. Gândul acesta mă face să tastez mai repede. Continui timp de o oră, apoi mă apuc iar de îndatoririle gospodărești, încă nu mă pot opri. Trebuie s-o țin așa. Dacă mă opresc, mă întorc la copilaș.

Gândește-te la altceva, gândește-te la altceva, gândește-te la altceva.

În cele mai multe zile îi mulțumesc Celui de Sus pentru muncă. M-am apucat de redactare acum vreo zece ani. O prietenă apropiată lucra la o editură și într-un weekend, când s-a pricopsit cu o rescriere urgentă, m-a rugat s-o ajut.

Scrisesem pentru mine dintotdeauna – și la facultate –, dar ăsta era un scris cu mânecile suflecate, transformarea unor mâzgăleli ca de adolescent făcute de un fotbalist într-un text care-ți merge la inimă. Se părea că am talent, și prietena mi-a dat în continuare de lucru.

Azi sunt în miezul prăbușirii unei căsnicii, navigând pe tristețea, vinovăția și ușurarea unei tinere actrițe la despărțirea de soțul „din copilărie” și optimismul ei (greșit, după cum se dovedește) față de prima ei căsătorie „din breaslă”. Nu mă întâlnesc niciodată cu eroii. Aia e treaba scriitorului „din umbră”. Dacă e vorba de vreo mare vedetă, petrece ore întregi – uneori săptămâni – cu el sau ea, scoțând la lumină poveștile și sentimentele. Eu nu joc în acea divizie. Sunt mai degrabă ca unul dintre câștigătorii de la X Factor, ceva de soiul ăsta. O mare parte din ce adun eu sunt articole despre ei decupate din reviste și ziare, și le tot cârpăcesc și șlefuiesc până ce arată ca o poveste cu zâne. Nu-i niciodată prea mulțumitor, dar când e vorba de o chestie rapidă pentru un subiect de știri neașteptat care să capteze atenția – moarte, scandal, succes –, acesta e felul în care trebuie să se facă.

E muncă grea și, uneori, când trudesc la fiecare cuvințel, afurisesc milioanele de oameni care cumpără amintirile vedetelor doar ca să se uite la poze.

Dar e destul de bine plătită, și sunt banii mei. Paul crede că munca e mai prejos de capacitatea mea, dar pot s-o fac de acasă și sunt necunoscută.

VP - 24

Nu știe nimeni cine este Emma Simmonds, deși cuvintele mele se vând în toată lumea, în zeci de limbi. Numele meu nu apare niciodată pe copertă. Și așa vreau să rămână lucrurile. Paul zice că ar trebui să mi se recunoască meritele, însă eu mă mulțumesc să râd.

Asta funcționează de fiecare dată. El are destule pe cap, cu dr. Beecham și uneltirile lui. Paul e mai îngrijorat decât lasă să se vadă, și încerc să-i întăresc încrederea. Îi spun ce profesor grozav este și cât de mult iubesc studenții cursurile lui.

Și când așa nu merge, îi spun că mi-a salvat viața când m-a luat sub aripa lui, și asta îl face întotdeauna să zâmbească. Mă întreb dacă își amintește zilele de la început, în anii ’90, când încercam să mă adun. Eram prea bătrână și prea deosebită de ceilalți studenți ca să mă alătur jocurilor lor. Și iată-l pe Paul. Am încercat să-l cuceresc din primul trimestru, dar de-abia în ultimul an de facultate s-a îndrăgostit de mine. Era complicat, pentru că-mi era profesor, dar mie nu mi-a păsat în acel moment. Îmi ziceam că dr. Paul Simmonds are soluțiile la toate problemele mele.

Era cu douăzeci de ani mai mare decât mine și nespus de inteligent și amuzant în felul acela sec, intelectual. Burlac, cu cămăși necălcate și șosete desperecheate – și cu totul cufundat în munca lui.

— M-ai hipnotizat, îi zic, și el râde.

— Eu? N-aș fi în stare să hipnotizez pe nimeni, zice.

Dar e adevărat. Când vorbea despre ceva te putea captiva. Pe mine, în orice caz. Și era ca și cum mi-ar fi vorbit direct mie. Prelegerile lui despre psihologia eroinelor tragice ale lui Shakespeare erau cu totul despre mine. Și stăteam acolo, simțind că mă înțelege pe mine și mintea mea încâlcită. De fapt, mă

gândeam că ar putea să mă facă mai bună. Bietul Paul. Ce răspundere!

Zice că i-am căzut imediat cu tronc, dar cred că știm amândoi că a idealizat toată treaba. Adevărul este că la început a fost măgulit de interesul meu față de prelegerile sale, și apoi i-a trezit simpatie lupta mea cu eseurile și cu viața din facultate. M-a luat sub aripa sa, copilul cu probleme al facultății. Bietul Paul.

Habar n-avea la ce se înhamă.

Am început mă țin după el prin campus, șezând în ultimul rând la toate cursurile lui, ca să-i pot fi aproape. Studenții din anul meu s-au prins imediat, își dădeau coate când mă vedeau, își șopteau unul altuia observații răutăcioase.

În cele din urmă, până și Paul și-a dat seama că lucrurile o luaseră razna și a încercat să-mi vorbească despre purtarea mea, arătând care-i sunt responsabilitățile și îndemnându-mă să-mi găsesc un iubit de vârsta mea. Ce drăguț!

VP - 25

— Emma, a zis, sunt destul de bătrân ca să-ți fiu tată.

Jude ar fi zis că asta și era chestia, dacă i-aș fi spus. Dar n-am făcut-o. Mama nu făcea pe atunci parte din viața mea. N-a trebuit să-i spun nimănui că-l vedeam pe Paul ca pe portul în care să mă adăpostesc și n-aveam de gând să-l las să-mi scape. Mi-a spus mai apoi că vulnerabilitatea mea a fost factorul hotărâtor.

A spus că aveam nevoie de el mai mult decât orice altă femeie pe care o cunoscuse.

Cât de romantic! Nu ca prima noastră întâlnire clandestină într-un restaurant prăpădit în care se servea curry, cu tapet țipător și muzică interpretată la sitar care ne înăbușea declarațiile de dragoste. Paul aproape că trebuia să strige.

Am fost siliți să așteptăm până mi-am luat licența ca să ne afișăm în public, dar toată lumea știa, oricum. Timp de două trimestre am făcut facultatea să

zumzăie de șoapte scandalizate, și Paul a propus să-și caute alt post, ca să

putem porni la drum pe curat.

— Și n-o să spunem că erai încă studentă când ne-am îndrăgostit unul de altul, a zis. Mai bine să n-o facem. Mea culpa, dar leul care doarme și așa mai departe…

Mi-am zis întotdeauna că e o zicătoare ciudată. Nu trezi leul care doarme.

Pentru că întotdeauna leii care dorm se trezesc, în cele din urmă, nu?