A refuzat să se uite la el, citind și răscitind articolul. Întipărindu-și-l în minte.
— Dar e tocmai după ziua ei de naștere. Ar putea fi un semn, a zis ea.
VP - 29
— Angela, a zis el, mai tare de data asta. Durerea va fi mai mare dacă îți faci speranțe. O să te îmbolnăvească, la fel ca înainte.
Ea a încuviințat din cap. Fusese găsit un cadavru în Staffordshire, în 1999, și ea fusese sigură că e Alice. O simțise în oase. Dar nu fusese așa. S-a dovedit că
era un băiat – copilul unei biete femei sărace care obișnuia să-și sufoce pruncii, forma ei de anticoncepțional. Poliția mai găsise doi în congelator.
— Poliția ar fi luat legătura cu noi dacă era vreo șansă să fie Alice. Nu-i așa? a zis Nick, rostind în cele din urmă numele fiicei sale.
— Au uitat de ea, a zis soția lui.
Au uitat. Toți au uitat. Și voiau să uite și ea, o știa. Poliția se săturase de telefoanele ei.
„O să vă căutăm de îndată ce avem noutăți, doamnă Irving”, a spus ultimul polițist cu care a vorbit. Părea plictisit și iritat, și ea știa că ajunsese o persoană
care îi înnebunește cu telefoanele. N-a mai sunat de atunci, și acum, după
treisprezece ani, nu știa pe cine să sune.
A îndoit ziarul și l-a împins în crăpătura de lângă brațul fotoliului. Avea să se întoarcă mai târziu să-l ia.
— Să te duc la Asda10? a zis Nick. Te pot ajuta la căratul sacoșelor. Să-ți mai cruți spatele.
*
În seara aceea, Angela n-a reușit să citească din nou articolul decât după ce Nick s-a dus la culcare. L-a scos din ascunzătoare și l-a netezit. Și-a îngăduit să-l mai citească de două-trei ori și apoi și-a notat în jurnalul intim numele reporteriței și a împăturit articolul, până a ajuns un pătrățel de hârtie. Poate că
avea să o sune pe această Kate Waters, și-a zis. Doar să-i pună câteva întrebări.
Ce rău ar fi fost în asta?
10. Sâmbătă, 24 martie 2012
EMMA
Am creat o alertă Google pentru povestea cu copilașul. E drept că am spus că
n-o să fac nimic în privința asta, dar trebuie să știu și eu ce știe toată lumea, nu?
Pentru orice eventualitate. Să fiu pregătită.
10 Rețea britanică de magazine.
VP - 30
Și în dimineața aceasta găsesc prima intrare în căsuța poștală electronică:
„CINE ESTE COPILAȘUL DE PE ȘANTIER?”
Un reporter a iscodit pe ici, pe colo, a făcut povestea să se umfle, vorbind cu bietul om care a găsit cadavrul. Și cu poliția. Poliția.
Simt bubuitul inimii cum face să-mi vibreze degetele pe tastatură. Cu cine o să mai vorbească? Îi scriu numele – Kate Waters – pe un carnet de lângă
calculator și citesc articolul iar și iar.
Când sună telefonul, las să intre robotul. Dar o aud pe Jude lăsând un mesaj, vocea ei răsună în sus pe scări de la aparatul din hol, de parcă ar fi în casă. De parcă am fi înapoi pe Howard Street și mă strigă să mă scol, ca să merg la școală.
Știam că o să sune azi. E ziua mea de naștere – una dintre zilele în care mă
caută de când am început iar să vorbim. N-au trecut decât doi ani de când am avut marea regăsire și acum suntem mai degrabă ca niște verișoare îndepărtate, bâjbâind după un teren comun atunci când vorbim.
„Mai ții minte baia aia îngrozitoare pe care o avea bunica ta?” zice Jude, și eu îi țin isonul cu „Da, slavă Domnului că acea culoare avocado nu mai e la modă”.
Și râdem, și timp de câteva minute ne simțim apropiate. Dar asta nu ne ține laolaltă, jocul de-a „mai ții minte?”. Pentru că prea multe lucruri sunt interzise.
Așa că ne dăm telefon de zilele de naștere și de Crăciun, chestii de soiul acesta. E o obișnuință care ne îngăduie să rămânem în legătură cu ajutorul calendarului, nu al emoțiilor noastre.
Chestia e că m-am descurcat atâta vreme fără maică-mea, încât simt că n-am nevoie de ea, și sunt sigură că Jude simte la fel.
E ciudat, zău așa. Niciuna dintre relațiile mele nu e ca la alți oameni. Mama mi-e ca o verișoară, soțul mi-e ca un tată, iar pruncul meu… Păi, nu-i niciun prunc. Nu mă pot gândi acum la asta. Oprește-te!
Azi, sunetul vocii mamei mele mă face să mă înfior. Aștept până ce nu mai vorbește și abia apoi mă ridic și cobor să ascult mesajul.
„Emma, sunt Jude”, spune ea.
