Nu-și zice niciodată „mama”. M-a pus să-i zic Jude de când aveam zece ani –
„«Mamă» mă îmbătrânește, Em”, a zis. „Oricum, e mult mai matur să-mi zici Jude”.
Nu mi-a plăcut. Era ca și cum s-ar fi rușinat că sunt fiica ei, dar m-am supus.
Ca să-i fac pe plac.
„Hmm, ești acolo? spune vocea mamei mele. Ridică receptorul dacă ești.
Hmm, bine, te sun doar să-ți urez la mulți ani și să văd ce mai faci. Hmm, trebuie să vorbesc cu tine, Emma. Te rog să mă suni…”
VP - 31
Trebuie să vorbesc cu tine. Mă scufund într-un fotoliu. Probabil a văzut articolul. Ce știe? mă întreb, aproape automat. E o întrebare cu care m-am torturat singură de ani întregi.
Ascult din nou, în cazul în care am auzit greșit. Dar n-a fost așa. Sigur că nu. E
același tremur în vocea ei când mă caută. Ești acolo?
Sunt? Sunt aici? Stau în tăcere, cu ochii închiși, răsuflând adânc, încercând să-mi limpezesc mintea. Dar când deschid ochii, beculețul mesajelor clipește în continuare. Făcându-mi cu ochiul, de parcă ar ști.
Telefonul prinde brusc viață, sunetul lui umple holul și sar din fotoliu, de parcă aș vrea să fug. Dar ridic receptorul.
— Emma? Eu sunt, spune Jude. Unde ai fost mai devreme? Am încercat să
dau de tine…
— Îmi pare rău. Eram prinsă cu lucrul.
— De ziua ta? M-am gândit că poate te-a scos Paul undeva la prânz. A uitat?
— Are de lucru în weekendul acesta, dar o să sărbătorim diseară.
— Bine. Uite, îți cer scuze că n-am trimis o felicitare. Am uitat s-o pun la poștă. Stă aici, pe birou. Mi-aș uita și capul, dacă n-ar fi bine înșurubat… Și, ce mai faci?
Fac o pauză, prinsă pe picior greșit de flecăreala asta.
— Ăăă, așa și așa.
— Vai de mine, murmură ea.
— Tu ce mai faci? o întreb. Rămâi la subiecte sigure. Ce-ți mai face șoldul?
— Ăăă, doare, zice ea. N-am nimic. Emma? Mai ești acolo?
Încordarea din gât mă face să mă înăbuș și nu spun nimic o secundă sau două. Mă retrag în locul de taină din capul meu, unde se știe totul, unde sunt în siguranță.
— Da, croncănesc în cele din urmă.
Și aștept. Ar trebui să zic ceva, să preîntâmpin. Să zic, așa, în treacăt, că am văzut că au scos din pământ cadavrul unui copilaș pe strada unde am stat noi.
Închipuie-ți…
Dar nu sunt sigură că mă pot preface că flecăresc despre asta. S-ar putea să
nu mai rezist și să izbucnesc în plâns. Și o să înceapă să mă întrebe. Când eram adolescentă, obișnuia să-mi pună în pat, la culcare, o sticlă cu apă caldă –
panaceul ei pentru tot ce mă făcea să sufăr – și zicea: „Iar te agiți aiurea, Emma.
Dormi un pic, și totul o să arate mai bine”.
Dar, firește, nu arăta. Trebuie să fi fost groaznic pentru ea, să se descurce cu stările mele de spirit rele, dar zicea că o mulțime de adolescenți trec prin așa ceva. „Hormonii. Face parte din creștere”, zicea. La început. Însă scuzele au VP - 32
început să obosească. Și răbdarea n-a fost niciodată una dintre virtuțile ei. Mă
opream din plâns când înceta ea să reacționeze. Dragoste aspră, numea ea asta.
N-a rezolvat nimic pentru niciuna dintre noi. Am început atunci să zbier și să
sparg ce apucam. Până m-a dat afară.
N-o învinovățesc. Nu acum – poate că aș fi făcut același lucru dacă eu eram mama. Dar atunci…
— E cineva la ușă, Jude, zic deodată, în vreme ce îmi vâr pumnul în mânecă și bat în masă, ca să-mi ilustrez minciuna. Îmi pare rău. Te sun mai încolo.
— Oh, Emma, zice.
— Aștept un pachet, zic, în disperare, încâlcindu-mă în urzeală.
