12. Duminică, 25 martie 2012

EMMA

Drumul înapoi până la metrou pare că durează de două ori mai mult, din pricină că-mi tremură rău picioarele.

Totul a mers anapoda. Mă întărisem pentru discuția despre copilaș, îmi pregătisem răspunsurile la un posibil interogatoriu, dar a trebuit să pun acea ultimă întrebare. Despre Will. Ca să mă asigur că nu mai este în peisaj. Dar firește că este. Cum ar putea fi altfel?

Încerc să fac chestia aia cu respirația, dar inima încă-mi bubuie în coaste când mă așez, în cele din urmă, în vagonul de pe linia centrală.

Stau jos, într-un fel de ceață. Intre stații, mă văd reflectată în fereastra din fața mea.

•

Când ajung acasă, în sfârșit, după câteva ore, Paul a făcut mâncarea de pui la care se pricepe – îi simt mirosul; miroase a acasă – și așteaptă, răbdător, când răsucesc cheia în broască. Mi-am amintit mai devreme să-l sun ca să-i spun că

m-am hotărât să dau o raită prin magazine, dacă tot sunt în oraș.

— Dragă, arăți de parcă ai înghețat, spune. Hai să te încălzești. Să-ți pregătesc o baie?

— N-am nimic, Paul zic, și îi abat atenția povestindu-i cum s-a desfășurat prânzul. Jude a făcut mâncare de linte zic, și el râde.

Știe că n-am putut suferi niciodată mâncarea asta.

— Evident că a făcut, zice el. Cum arată apartamentul?

Și trebuie să mă gândesc.

— Chestii atârnate pe pereți și eșarfe pe veioze, zic. Probabil că l-ar descrie ca șic ponosit, dar mai degrabă e șic porcoșit.11

Paul zâmbește.

— A trebuit să mergi mult pe jos? Spune, și îmi ia picioarele în poală, ca să mi le încălzească.

11 Joc de cuvinte intraductibil, shabby chic și shabby shit.

VP - 38

— E la o distanță de kilometri de la metrou – pe tărâmul camerelor cu baie comună și al prăvăliilor care vând frigidere la mâna a doua. DE fapt, mi-a fost un pic frică să merg pe strada ei. Nu știu de ce a ales să locuiască acolo.

Judy s-a mutat acum câțiva ani la nord de râu. Simțea nevoia de o schimbare, mi-a spus mai târziu, când am reluat legătura, când am făcut prima mișcare către împăcare. Trecuseră ani de când nu mai vorbiserăm, dar știm cu toții cum ajung lucrurile într-o fază în care hotărârile ajung să fie împietrite. Furia mea că

am fost dată afară poate că s-ar fi domolit destul de repede dacă aș fi rămas singură dar m-am dus să locuiesc o vreme la bunici, și buni adora ocazia de a arăta că are dreptate în privința defectelor fiicei sale ca mamă. A făcut să se amplifice toate resentimentele, închizându-i lui Jude telefonul în nas ca să nu poată vorbi cu mine – „E pentru binele tău”, îmi spunea. Și când am plecat de acolo, ca să mă descurc singură, tăcerea devenise absolută.

Desigur, m-am întrebat de-a lungul anilor ce-o mai fi făcând Jude și mi-am închipuit uneori cum ar fi să ne regăsim. M-am gândit că o să o văd la moartea bunelului, dar conflictul cu părinții săi ajunsese până atunci să fie prea adânc înrădăcinat ca să fie rezolvat, presupun. N-a venit la înmormântarea lui – nici la a lui buni, peste un an. Probabil că n-a bănuit că i-au lăsat niște bani, și m-am întrebat dacă s-a simțit vinovată când a primit scrisoarea executorului testamentar.

Am tot amânat gândul de a lua legătura cu ea. Eram ocupată, căutând slujbe și camere cu baie comună, umblând de colo colo fără să prind rădăcini undeva, timp de câțiva ani. Apoi universitatea și Paul. Presupun că viața mi s-a pus în cale. Și nu știam ce să vorbesc cu ea.

Cea de a patruzecea aniversare a fost ceea ce m-a făcut să vreau să o găsesc.

O aniversare de tip piatră de hotar, a zis Paul.

Am stat o veșnicie tot gândindu-mă ce să scriu – cum să-i zic „salut” după

douăzeci și patru de ani? În cele din urmă am scris: Dragă Jude. Ce mai faci? M-am tot gândit la tine – la noi- și aș vrea să te revăd. Acum sunt măritată și locuiesc la Pinner. O să înțeleg dacă n-o să vrei, dar, dacă ai vrea să iei legătura cu mine, te rog scrie-mi sau dă-mi un telefon. Cu drag, Emma. Vorbele mele încă

mai sunau ca ale unui copil.

Am așteptat și am tot așteptat un răspuns, la început rănită, apoi mânioasă, și apoi m-am speriat că e moartă și amânasem lucrurile prea mult.

Am sunat, tremurând și agățându-mă de telefon, la vechiul nostru număr de pe Howard Street – prima oară de când aveam șaisprezece ani –, ca să aflu. Dar, când a răspuns în fine cineva, era vocea altei femei.

VP - 39

— Cine? a zis. A, ea. A plecat demult. La naiba, trebuie să fie zece ani de când m-am mutat aici. Ciudat, a venit o scrisoare pentru ea acum vreo două

săptămâni.

— Eu am trimis-o, am zis. E mama mea. Știți unde este acum?

— Nu. Nu știu unde s-a mutat. Îmi pare rău. Femeia părea să fie întristată. Ce să fac cu scrisoarea?

— Aruncați-o, am zis.

A doua zi am sunat la biroul unde lucrase – alți străini –, dar mi-au spus că, din cât știau ei, Jude trăia încă, și au fost de acord să-i transmită datele mele.

M-a ținut în așteptare încă trei luni, și începeam să cred că poate n-o să mai aud niciodată de ea. Ca să fiu sinceră, nu știu ce simțeam în privința asta. În unele zile eram răvășită – mă simțeam din nou părăsită –, iar în alte zile aveam o senzație de ușurare. Încercasem. Acum puteam lăsa lucrurile în urmă. Să-mi văd de viață.

Apoi a ajuns în cutia de scrisori biletul cu câteva cuvinte de la ea. Îmi amintesc că am adulmecat hârtia, de parcă aș fi putut simți mirosul ei, și am sunat imediat la numărul nou ca să-i spun cât de mult mă bucur să am vești de la ea.

Nu prea știu la ce mă așteptam, dar Jude nu a țipat de încântare când și-a dat seama că sunt eu. Nu-i stilul ei. Nici nu s-a scuzat pentru ruperea relațiilor, pentru că m-a dat afară, pentru că l-a ales pe Will, nu pe mine.

— Aveam nevoie să trec mai întâi printr-o schimbare, a zis. Aveam nevoie să

mă regăsesc. După ce Will m-a părăsit – au fost niște ani grei, Emma. Dar cred că acum tu și cu mine putem lăsa în urmă toate astea. Acum suntem alți oameni.

Și am fost de acord.

— Cred că ar trebui să ne întâlnim pe un teren neutru, a zis. Să bem un ceai undeva. Ce crezi?

Termenii ei, teritoriul ei, presupun. N-a venit niciodată acasă la mine. Jude o numește „casa lui Paul” și spune că e prea departe de ea ca să bată drumul –

„Pinner e aproape dincolo de marginea Londrei, Emma”.

Prima dată, a ales o cafenea din Covent Garden și l-am luat cu mine pe Paul, încleștată de mâna lui. Jude nu și-a dat osteneala să-și ascundă șocul față de diferența de vârstă dintre noi, și a fost o tăcere plină de stinghereală în vreme ce ne prefăceam că studiem meniul și așteptam cu inima strânsă remarca inevitabilă. Dar ea s-a abținut. N-a fost spus nimic. Și până la urmă a mers bine.

N-a fost o mare regăsire plină de emoție, dar nici vreo înfruntare.

„Păi, n-a fost prea rău”, a zis Paul, pe când ne îndepărtam.