Redactorul-șef s-a înființat în spatele lor – Simon Pearson avea capacitatea enervantă de a ieși ca din pământ; Kate bănuia că într-o viață anterioară fusese un spărgător agil ca o pisică – și l-a bătut pe umăr pe Joe, făcând să cadă pe birou o ploaie de firimituri.

— Nu-l face pe noul protejat să se simtă prea în largul său, Kate. N-o să dea peste niciun subiect mâncând brioșe. Trebuie să-l ținem flămând și să-l scoatem pe teren.

Joe arăta șocat, în vreme ce Simon își continua patrularea fără zgomot.

— Nu-l băga în seamă. E felul lui de a se arăta prietenos, a zis ea. Ești foarte norocos că ai fost ales să fii băgat în seamă cât de cât. Bun, hai să ne arătăm ocupați. Ai vreo idee de articol? Avem o ședință de știri într-o jumătate de oră și trebuie să prezentăm trei idei bune.

Pe fața lui nu se citea nimic, ca și cum s-ar fi gândit ce să răspundă, însă ochii ziceau „nu”.

— Bun, citește ziarele și vezi dacă este vreo continuare pe care am putea s-o facem, iar eu o să sun o persoană de contact care mi-a trimis un e-mail. Aceste ședințe de știri sunt apă de ploaie, de fapt. Ocazia specialiștilor de a se da mari și a responsabilului redacției de știri de a ne spune că suntem cu toții niște târâie-brâu. Bun venit în lumea ziariștilor!

14. Luni, 26 martie 2012

EMMA

Profesoara mea de yoga conduce o secvență de relaxare, vocea ei toarce peste clinchetul micuțelor talgere de pe degete, legănându-ne până la pierderea conștienței. De obicei îmi place această parte a lecției, dar azi zac pe salteaua mea, încercând să nu mă gândesc la fantomele din Howard Street. La copilaș. La Profesorul Will.

Mintea refuză să se limpezească, în ciuda îndemnurilor lui Chloe, și Will se întrupează și-mi umple creierul.

A apărut în viața noastră în anii ’80. Mă rog, „a apărut” nu descrie cu adevărat lucrurile. A luat cu asalt castelul nostru și a cucerit-o brusc și definitiv pe Jude. A fost un eveniment uriaș în viețile noastre. În general, n-a avut vreun iubit în perioada în care am crescut. Spunea de obicei că făcuse legământ de castitate și trăiește ca o călugăriță. Și râdea. Îmi amintesc că am căutat în VP - 46

dicționar „castitate” când aveam vreo doisprezece ani și am fost de-a dreptul șocată. Mă gândisem că Jude vorbea despre religie, dar ea vorbea despre sex.

Firește, prietenii ei se tăvăleau pe jos de râs și au început să-i zică maica Jude.

Nu participam la gluma lor. Încă mai eram copil. Dar știam că Jude nu e fericită

în castitatea ei. Pentru o călugăriță, vorbea cam mult despre bărbați. Dar erau vorbe, nu fapte. Cea mai bună prietenă a mea, Harry, zicea că Jude are nevoie de un gagiu, dar nu i-am transmis asta. Sfat pe care nu l-a cerut nimeni, ar fi zis Jude.

Totuși, am știut că s-a schimbat ceva când am auzit-o cântând în baie, într-o seară. Cântând cât o ținea gura „You Are the Sunshine of My Life”, cu toate acordurile și „da, da”-urile. Părea atât de altfel decât Jude, încât am ciocănit în ușă și am strigat prin ea:

— Pari fericită!

— Chiar sunt! Hai înăuntru! a strigat și ea.

Nu-mi plăcea deloc s-o văd pe Jude goală – simțeam că nu se cuvine –, dar ea zicea că sunt o mironosiță ridicolă și cum se face că un copil născut de ea a ajuns să fie stingherit de trupul omenesc?

Îmi amintesc că m-am așezat pe W.C., ca să nu trebuiască să mă uit direct la ea, pe când îmi povestea că un bărbat din trecutul său – un bărbat de care îi plăcuse mult în tinerețe – se ivise din nou. M-a cuprins fierbințeala, pentru că

mi-am zis că se referă, probabil, la tatăl meu. Bărbatul despre care nu aveam voie să vorbim.

Nu știam cine este tatăl meu, și îmi ziceam că nu știe nici ea. Când eram mică

și apărea vreun tată în cărțile pe care mi le citea, o întrebam. Arătam poza și ziceam:

— Ăsta-i tati al meu?

Iar ea râdea și zicea:

— Nu. Ăsta-i tati din carte.

— Unde-i tati al meu?

— Tu n-ai, Emma. Suntem doar noi două.

Cred că, după o vreme, a eliminat cărțile care aveau în ele tați, pentru că n-am mai citit vreodată din ele.

Firește, când am crescut un pic mi-am dat seama că toată lumea are un tată, dar am priceput din tăcerea lui Jude în această chestiune că nu trebuie să pun întrebări. Așa că mi-am născocit unul. Era înalt și arătos și amuzant și deștept, și în unele zile cânta la chitară, iar în altele scria cărți, și mă ducea în vacanță în locuri îndepărtate. Să mori de râs, de fapt, pentru că nimeni dintre cei pe care îi VP - 47

cunoșteam nu avea un astfel de tată. Tatăl lui Harry era bătrân și purta jerseu.

Semăna cu căpitanul Mainwearing din Dad’s Army 14.

Dar, cum am devenit mai iscusită la trasul cu urechea, am început să adun frânturi de informații despre tatăl meu adevărat. Am ascultat cum Jude îi povestea unei vecine, la o sticlă de vin, cum s-a trudit ea să crească singură un copil, să-și câștige pâinea și să-și dea examenele la drept. „N-am avut de secole vreme pentru bărbați”, s-a plâns Jude. „Tatăl Emmei a plecat demult – de-abia aștepta să plece. Charlie era mult mai tânăr – el însuși era încă un copilaș”.

Am pus bine informația – aveam acum un nume și un chip de copil cu care să-mi hrănesc imaginația.

Bun, deci Jude ședea în cadă și îmi spunea că bărbatul pe care l-a reîntâlnit vine la noi acasă. Zicea că l-a descoperit la știrile de la televizor – vorbea la o manifestație antinucleară – și l-a recunoscut pe loc.

— Nu l-am uitat, după toți anii ăștia, a zis.

A turuit mai departe, că s-au cunoscut la facultate – Jude a mers la Cambridge și a studiat istoria. Jude era și este superdeșteaptă. Acum e la pensie, dar a fost avocat specializat în drepturile omului. Folosea întotdeauna cuvântul „avocat” – „Juriștii sunt bărbați de vârstă mijlocie cu burtică și se ocupă de transferuri”, îmi spunea. Avocatura n-a fost prima ei alegere. Când a terminat facultatea s-a angajat la o editură și s-a învârtit prin Londra, prânzind cu „c elebritățile”. Întotdeauna părea că rostește aceste vorbe în caractere italice.

Dar am apărut eu, și a trebuit să locuim o vreme la buni și bunelul. Când am plecat de acolo, ea a zis că ar trebui să aibă o muncă mai puțin împrăștiată, mai

„de la nouă la cinci”. A găsit un post într-un birou, în vreme ce-și continua studiile. Îmi amintesc că petrecea ore întregi cu nasul vârât în cărțile ei și în acte juridice. Dormitorul ei avea mirosul acela pătrunzător, de cerneală și hârtie.

Trebuie să se concentreze, îmi zicea când încercam să-i pun vreo întrebare despre temele mele sau să-i spun cât de răutăcios a fost domnul Lawson la adunarea de la școală. Trebuie să se concentreze, altfel i-ar putea scăpa acel amănunt minuscul care l-ar putea scoate din închisoare pe clientul său. Nu-mi rămânea decât să mă întorc la David Bowie din camera mea și să vorbesc cu posterul de pe perete.

Așa că îmi plăcea de această nouă Jude, care cânta în cadă. Voia să-mi povestească, și părea tânără și entuziasmată. Am stat în baia plină de aburi, ascultând și chicotind împreună cu ea până ce mi-am simțit hainele umezite și mama a fost gata să iasă din apă.

14 Serial comic difuzat la BBC din 1968 până în 1977.

VP - 48

N-am rostit cuvântul „tati”. Știam că ar ucide buna-dispoziție, așa că am hotărât să aștept și să văd ce va mai fi.

Când obiectul iubirii ei a venit la noi acasă, l-am întâmpinat zâmbind, așa cum mă dăscălise Jude.

Nu-și găsise locul toată dimineața, și și-a schimbat hainele de cel puțin trei ori.

„Arăți grozav”, îi ziceam de fiecare dată când apărea într-o ținută nouă, dar iar dispărea în sus pe scări, să se schimbe. Eram încântată că purta cerceii frumoși din turcoaz pe care i-i cumpărasem de ziua ei din banii mei de buzunar.

Când „Profesorul Will”, așa cum ținea ea să-i zică, a bătut la ușă, în cele din urmă, am crezut că Jude o să leșine de emoție.

— Du-te tu, puiuț, a zis, aruncând o ultimă privire în oglindă. Și zâmbește!

Îmi plăcea când îmi zicea „puiuț”, cum mă alinta când eram mică. Nu-mi mai zisese așa niciodată de când crescusem, dar încă îmi mai încălzea inima.