Însă de-abia am ajuns să deschid ușa, că ea s-a unduit pe lângă mine și a preluat controlul.

— Bună, Will. Cât mă bucur să te văd! Iat-o pe Emma – copilașul meu.

Scumpa mea, iată-l pe Profesorul Will, vechiul meu prieten de la fac.

Will m-a străfulgerat cu un zâmbet încurajator și mi-a întins mâna.

— N-aș zice copilaș, Jude. E o tânără femeie.

E ciudat ce lucruri îți rămân în amintire. Mâna lui era uscată și caldă, și un inel de aur pe care-l purta pe degetul mare mi-a atins încheieturile degetelor.

M-am încumetat să-l privesc mai bine, ca să văd dacă e vreo asemănare de familie. Nu era. Era făcut tot din unghiuri. Nas ascuțit, pomeți ascuțiți. Nimic din mine și mutra mea ca o plăcintă. Jude îmi spunea uneori că sunt drăgălașă, când eram doar noi două. Dar nu eram – nu sunt. Drăgălașă înseamnă păr strălucitor și gene lungi și obraji trandafirii – ca Jude. Eu aveam părul castaniu cârlionțat, care nu voia să stea lins, și fața ca o plăcintă. Îmi uram fața. Stăteam în fața oglinzii și trăgeam de carne, de parcă ar fi fost din plastilină, până mă dureau obrajii. Jude zicea că toate adolescentele trec prin asta.

Will trebuie să mă fi surprins zgâindu-mă la el, și a zâmbit. Jude n-a văzut, era prea ocupată să închidă ușa, așa că n-a fost decât un zâmbet între noi doi, și am simțit un mic fior. Putea să fie și prietenul meu. Sau tăticul meu.

— Vrei un ceai? a zis Jude, conducându-l în salon.

— Minunat! a zis el. Ce casă grozavă!

În bucătărie, umplând ceainicul și căutând două căni care să fie pereche, îmi amintesc că m-am întrebat ce fel de om poartă un inel pe degetul mare.

VP - 49

Trebuie să aibă spre patruzeci de ani, mi-am zis, punând cu lingura frunzele de ceai în vas. E ca și cum bunicul tău ar purta pantofi cu talpă groasă. Am râs singură la acest gând și am dus tava în salon.

Profesorul își azvârlise sandalele și ședea turcește pe canapea, iar picioarele lui sprijinite pe perne arătau moi și albe ca niște bucăți de pâine.

— Nu-mi vine să cred că ești aici, a ciripit mama.

E foarte altfel. E foarte neavocățește, mi-am zis, și am trântit tava, bosumflată, făcând laptele să se verse peste zahăr.

— Îmi pare rău, am zis, fără să cred ce spun.

Jude părea furioasă, dar Will s-a repezit în față, cât pe ce să se prăvălească

din poziția de guru, ca să prindă măsuța.

— Nicio problemă, a zis. Sunt deja amestecate.

Și el și Judy au râs.

Mă simțeam lăsată pe dinafara glumei, dar, pe când Jude dădea cu cârpa, el mi-a făcut semn cu ochiul.

15. Luni, 26 martie 2012

JUDE

Încă mai erau urme de linte pe farfuria pe care a luat-o de pe picurător ca să

pună pâinea prăjită, și a trântit-o în chiuvetă.

Fiica ei abia se atinsese de mâncare ieri. Fusese felul ei preferat mai demult, când Emma avea opt sau nouă ani și s-au mutat în vila închiriată de pe Howard Street. Sfârșitul anilor ’70 a fost greu pentru Jude, care încerca să-și facă o nouă

carieră, cu un copil de care trebuia să aibă grijă, dar chiria era mică, din cauza zonei. Și Emmei nu părea să-i pese unde locuiește. Era cufundată tot timpul în mica ei lume.

Dacă închidea ochii, Jude aproape că simțea mirosul casei de pe Howard Street: un amestec pătrunzător de ipsos umed și parfumurile ei preferate. Nu era un palat, dar avea personalitate. Casa avea un hol pavat cu dale albe și negre crăpate – „Sunt antichități, nu sunt vechi”, i-a spus Jude mamei sale, când aceasta a strâmbat din nas.

Lui Will îi plăcuse de la bun început.

VP - 50

„Oh, Emma!” a zis Jude cu glas tare, în vreme ce cotrobăia prin bufet în căutarea altei farfurii. „De ce nu poți s-o lași baltă? Tu ești cea care a adus vorba de Will”.

Jude nu avusese de gând să-i spună fiicei sale amănuntele convorbirii telefonice care venise din senin, cum a recunoscut imediat vocea lui Will, cu toate că trecuseră aproape zece ani de când o auzise ultima oară. El plecase valvârtej din casă, cu valiza, în 1992, strigându-i peste umăr că o s-o caute când ea o să se potolească. Dar știa că el n-o va face. Ultima ceartă pusese capac.

Atenția lui începuse iar să se abată. Ea trecuse de cincizeci de ani și el își pierduse interesul, preferând să flirteze pe față cu chelnerițele în timpul așa-ziselor cine romantice.

„Of, Jude”, a râs, când ea s-a hotărât în cele din urmă să-i vorbească deschis.

„Doar admir un chip drăguț – nu fac nimic, mă mulțumesc să privesc”.

Dar nu se mulțumea. Făcea, nu numai privea. Jude știa. Simțea pe el mirosul și stătea trează noaptea, temându-se că o va părăsi. Încerca să nu-și facă griji, spunându-și că-i doar criza lui de la mijlocul vieții și că o să-i treacă. Dar când l-a prins pipăind-o pe una dintre prietenele ei, la o petrecere, a fost o ceartă cu tunete și fulgere și el și-a făcut bagajele.

După aceea a fost tăcere deplină, chiar și atunci când ea a făcut primul pas.

Telefonul lui a trimis-o la căsuța vocală și el n-a sunat-o. Nu i-a răspuns nici la e-mailuri. Ori la scrisori. Și, treptat, ea nu l-a mai căutat.

Dar a sunat-o când a citit ferparul tatălui ei, în 2003, într-un buletin informativ al Universității Cambridge. Ea i-a recunoscut vocea, dar nu și tonul. I-a prezentat condoleanțele cu o politețe calmă, dar n-a spus și altceva. Frumos din partea lui că și-a dat osteneala, s-a gândit ea, dar a fost cumplit de stânjenitor și n-a dus la alte contacte.

Până acum. De data asta el i-a zis „doamna mea”, ca pe vremuri, și a flirtat cu ea. Și cât de bine – și de tânără – a făcut-o să se simtă. Dar știa că nu făcuse bine spunându-i Emmei că vrea să-l revadă pe Will, după toți anii ăștia. Și Em a stat acolo, așezată, cu fața încremenită, ca și cum tocmai ar fi vomitat pe masă.

Ca în ziua în care i-am spus că trebuie să plece, și-a zis Jude.

Altfel fusese când Will s-a arătat prima oară – când Emma avea treisprezece ani. I-a plăcut de el atunci, și-a zis. Îl adora. La fel ca mine.

Will fusese atât de aparte când l-a întâlnit, la Cambridge. Un băiat născut pentru succes. Mai târziu ea le spunea prietenilor, glumind, că geniul se prelingea din fiecare por al lui, și dacă l-ar fi lins ar fi putut să simtă acel gust.

Și-a amintit că îi spusese o dată asta unei colege de birou – și felul în care fața acesteia se schimonosise de dezgust.

VP - 51

„Sună revoltător. Așadar, ești o slujnicuță?”, zisese Erica, funcționar superior la firma de avocatură Bowen și Bailey. Erica nu era o slujnicuță. Era o feministă.

Scria pe o plăcuță de pe biroul ei – „Sexismul este o maladie socială” – și nu rata nicio ocazie să-și trâmbițeze părerile. Partenerii se arătau toți foarte încurajatori, cu părul lor lung și costumele ridicole cu dungulițe, la mâna a doua, dar tot îi ziceau pe la spate Lesbi, când nu-i putea auzi. Jude era sigură că Erica știa – știa totul –, dar nu protesta. Probabil vedea asta ca pe o compensație cinstită a faptului că e șefa.

Jude înlăturase, râzând, împunsătura cu „slujnicuța” și s-a făcut că-și vede de lucru. Dar micuța Barbara Walker, mezina biroului, nu s-a lăsat. Voia să audă

toată povestea.