Judy s-a mutat acum câțiva ani la nord de râu. Simțea nevoia de o schimbare, mi-a spus mai târziu, când am reluat legătura, când am făcut prima mișcare către împăcare. Trecuseră ani de când nu mai vorbiserăm, dar știm cu toții cum ajung lucrurile într-o fază în care hotărârile ajung să fie împietrite. Furia mea că
am fost dată afară poate că s-ar fi domolit destul de repede dacă aș fi rămas singură dar m-am dus să locuiesc o vreme la bunici, și buni adora ocazia de a arăta că are dreptate în privința defectelor fiicei sale ca mamă. A făcut să se amplifice toate resentimentele, închizându-i lui Jude telefonul în nas ca să nu poată vorbi cu mine – „E pentru binele tău”, îmi spunea. Și când am plecat de acolo, ca să mă descurc singură, tăcerea devenise absolută.
Desigur, m-am întrebat de-a lungul anilor ce-o mai fi făcând Jude și mi-am închipuit uneori cum ar fi să ne regăsim. M-am gândit că o să o văd la moartea bunelului, dar conflictul cu părinții săi ajunsese până atunci să fie prea adânc înrădăcinat ca să fie rezolvat, presupun. N-a venit la înmormântarea lui – nici la a lui buni, peste un an. Probabil că n-a bănuit că i-au lăsat niște bani, și m-am întrebat dacă s-a simțit vinovată când a primit scrisoarea executorului testamentar.
Am tot amânat gândul de a lua legătura cu ea. Eram ocupată, căutând slujbe și camere cu baie comună, umblând de colo colo fără să prind rădăcini undeva, timp de câțiva ani. Apoi universitatea și Paul. Presupun că viața mi s-a pus în cale. Și nu știam ce să vorbesc cu ea.
Cea de a patruzecea aniversare a fost ceea ce m-a făcut să vreau să o găsesc.
O aniversare de tip piatră de hotar, a zis Paul.
Am stat o veșnicie tot gândindu-mă ce să scriu – cum să-i zic „salut” după
douăzeci și patru de ani? În cele din urmă am scris: Dragă Jude. Ce mai faci? M-am tot gândit la tine – la noi- și aș vrea să te revăd. Acum sunt măritată și locuiesc la Pinner. O să înțeleg dacă n-o să vrei, dar, dacă ai vrea să iei legătura cu mine, te rog scrie-mi sau dă-mi un telefon. Cu drag, Emma. Vorbele mele încă
mai sunau ca ale unui copil.
Am așteptat și am tot așteptat un răspuns, la început rănită, apoi mânioasă, și apoi m-am speriat că e moartă și amânasem lucrurile prea mult.
Am sunat, tremurând și agățându-mă de telefon, la vechiul nostru număr de pe Howard Street – prima oară de când aveam șaisprezece ani –, ca să aflu. Dar, când a răspuns în fine cineva, era vocea altei femei.
VP - 39
— Cine? a zis. A, ea. A plecat demult. La naiba, trebuie să fie zece ani de când m-am mutat aici. Ciudat, a venit o scrisoare pentru ea acum vreo două
săptămâni.
— Eu am trimis-o, am zis. E mama mea. Știți unde este acum?
— Nu. Nu știu unde s-a mutat. Îmi pare rău. Femeia părea să fie întristată. Ce să fac cu scrisoarea?
— Aruncați-o, am zis.
A doua zi am sunat la biroul unde lucrase – alți străini –, dar mi-au spus că, din cât știau ei, Jude trăia încă, și au fost de acord să-i transmită datele mele.
M-a ținut în așteptare încă trei luni, și începeam să cred că poate n-o să mai aud niciodată de ea. Ca să fiu sinceră, nu știu ce simțeam în privința asta. În unele zile eram răvășită – mă simțeam din nou părăsită –, iar în alte zile aveam o senzație de ușurare. Încercasem. Acum puteam lăsa lucrurile în urmă. Să-mi văd de viață.
Apoi a ajuns în cutia de scrisori biletul cu câteva cuvinte de la ea. Îmi amintesc că am adulmecat hârtia, de parcă aș fi putut simți mirosul ei, și am sunat imediat la numărul nou ca să-i spun cât de mult mă bucur să am vești de la ea.
Nu prea știu la ce mă așteptam, dar Jude nu a țipat de încântare când și-a dat seama că sunt eu. Nu-i stilul ei. Nici nu s-a scuzat pentru ruperea relațiilor, pentru că m-a dat afară, pentru că l-a ales pe Will, nu pe mine.
— Aveam nevoie să trec mai întâi printr-o schimbare, a zis. Aveam nevoie să
mă regăsesc. După ce Will m-a părăsit – au fost niște ani grei, Emma. Dar cred că acum tu și cu mine putem lăsa în urmă toate astea. Acum suntem alți oameni.
Și am fost de acord.
— Cred că ar trebui să ne întâlnim pe un teren neutru, a zis. Să bem un ceai undeva. Ce crezi?
Termenii ei, teritoriul ei, presupun. N-a venit niciodată acasă la mine. Jude o numește „casa lui Paul” și spune că e prea departe de ea ca să bată drumul –
„Pinner e aproape dincolo de marginea Londrei, Emma”.
Prima dată, a ales o cafenea din Covent Garden și l-am luat cu mine pe Paul, încleștată de mâna lui. Jude nu și-a dat osteneala să-și ascundă șocul față de diferența de vârstă dintre noi, și a fost o tăcere plină de stinghereală în vreme ce ne prefăceam că studiem meniul și așteptam cu inima strânsă remarca inevitabilă. Dar ea s-a abținut. N-a fost spus nimic. Și până la urmă a mers bine.
N-a fost o mare regăsire plină de emoție, dar nici vreo înfruntare.
„Păi, n-a fost prea rău”, a zis Paul, pe când ne îndepărtam.
VP - 40
— Ce ai cumpărat? Ceva drăguț? spune acum Paul, ridicându-se să pună
masa, și o clipă nu știu despre ce vorbește.
— A, nu, până la urmă nimic, zic, când îmi pică fisa, doar m-am uitat.
Și stau tăcută un moment. N-am fost la cumpărături.
Ar fi trebuit să iau metroul pe linia centrală spre vest ca să ajung la Pinner, dar n-am făcut-o. Am mers în direcția opusă. Îmi amintesc că mi-am spus: Nu mă duc acasă. De fapt, mă duceam, într-un fel. Mă întorceam pe Howard Street.
Călătoria a fost într-un fel de ceață, stațiile se arătau clare și apoi fulgerau înapoi în întuneric, urcam și coboram trepte de ciment în mulțimea de oameni ca să ajung la linia Jubileului și apoi în sus, din nou la lumina zilei, la Greenwich.
A durat mult până să vină autobuzul 472 spre Woolwich – E duminică, îmi tot spuneam. Mă uitam la afișajul digital care număra invers minutele până să pot urca în autobuz. Trei minute. Două minute. Acum.
Dar, când am ajuns acolo, nu mai era nimic. Molozul de pe Howard Street nr.
63 era îndărătul unui gard de sârmă, și nu puteam decât să stau acolo și să refac totul în minte. Când am fost în stare să merg mai departe, am văzut în spatele barăcilor constructorilor ceea ce fusese cândva grădina noastră. Am văzut banda pusă de poliție, cu un capăt desprins, fluturând, și pământul. Dar nu era nimic altceva de văzut. Și am plecat. Un chip, la fereastra uneia dintre casele de peste drum, mă urmărea. Mi-am vârât pumnii în buzunarele hainei și mi-am ținut capul aplecat.
