jurnalistelor să „se rupă de cercul de tricotat”, dacă discutau despre un articol.
Alt director întreba: „O facem pe covor?” atunci când vreo femeie îi punea sub semnul întrebării o idee, și se prăpădea de râs, de parcă ar fi fost noul Oscar Wilde.
Criminalistul era destul de inofensiv și ea o cunoștea pe soția lui. Era ținut din scurt acasă, așa încât Kate îi trecea cu vederea rarele încercări de a se arăta liber.
— Ai lucrat cu Mandy? l-a întrebat.
— Da. Era una din alea care-ți fac praf biluțele.
Joe s-a întors cu cafelele și cu o prăjitură pentru ea.
— M-am gândit că ți-ar plăcea, a zis el.
— Mănânc-o tu, a mormăit Kate, iritată. O să arzi mai iute ca mine caloriile dintr-o brioșă cu două feluri de ciocolată.
El a râs și a scos-o din ambalaj.
VP - 45
Redactorul-șef s-a înființat în spatele lor – Simon Pearson avea capacitatea enervantă de a ieși ca din pământ; Kate bănuia că într-o viață anterioară fusese un spărgător agil ca o pisică – și l-a bătut pe umăr pe Joe, făcând să cadă pe birou o ploaie de firimituri.
— Nu-l face pe noul protejat să se simtă prea în largul său, Kate. N-o să dea peste niciun subiect mâncând brioșe. Trebuie să-l ținem flămând și să-l scoatem pe teren.
Joe arăta șocat, în vreme ce Simon își continua patrularea fără zgomot.
— Nu-l băga în seamă. E felul lui de a se arăta prietenos, a zis ea. Ești foarte norocos că ai fost ales să fii băgat în seamă cât de cât. Bun, hai să ne arătăm ocupați. Ai vreo idee de articol? Avem o ședință de știri într-o jumătate de oră și trebuie să prezentăm trei idei bune.
Pe fața lui nu se citea nimic, ca și cum s-ar fi gândit ce să răspundă, însă ochii ziceau „nu”.
— Bun, citește ziarele și vezi dacă este vreo continuare pe care am putea s-o facem, iar eu o să sun o persoană de contact care mi-a trimis un e-mail. Aceste ședințe de știri sunt apă de ploaie, de fapt. Ocazia specialiștilor de a se da mari și a responsabilului redacției de știri de a ne spune că suntem cu toții niște târâie-brâu. Bun venit în lumea ziariștilor!
14. Luni, 26 martie 2012
EMMA
Profesoara mea de yoga conduce o secvență de relaxare, vocea ei toarce peste clinchetul micuțelor talgere de pe degete, legănându-ne până la pierderea conștienței. De obicei îmi place această parte a lecției, dar azi zac pe salteaua mea, încercând să nu mă gândesc la fantomele din Howard Street. La copilaș. La Profesorul Will.
Mintea refuză să se limpezească, în ciuda îndemnurilor lui Chloe, și Will se întrupează și-mi umple creierul.
A apărut în viața noastră în anii ’80. Mă rog, „a apărut” nu descrie cu adevărat lucrurile. A luat cu asalt castelul nostru și a cucerit-o brusc și definitiv pe Jude. A fost un eveniment uriaș în viețile noastre. În general, n-a avut vreun iubit în perioada în care am crescut. Spunea de obicei că făcuse legământ de castitate și trăiește ca o călugăriță. Și râdea. Îmi amintesc că am căutat în VP - 46
dicționar „castitate” când aveam vreo doisprezece ani și am fost de-a dreptul șocată. Mă gândisem că Jude vorbea despre religie, dar ea vorbea despre sex.
Firește, prietenii ei se tăvăleau pe jos de râs și au început să-i zică maica Jude.
Nu participam la gluma lor. Încă mai eram copil. Dar știam că Jude nu e fericită
în castitatea ei. Pentru o călugăriță, vorbea cam mult despre bărbați. Dar erau vorbe, nu fapte. Cea mai bună prietenă a mea, Harry, zicea că Jude are nevoie de un gagiu, dar nu i-am transmis asta. Sfat pe care nu l-a cerut nimeni, ar fi zis Jude.
Totuși, am știut că s-a schimbat ceva când am auzit-o cântând în baie, într-o seară. Cântând cât o ținea gura „You Are the Sunshine of My Life”, cu toate acordurile și „da, da”-urile. Părea atât de altfel decât Jude, încât am ciocănit în ușă și am strigat prin ea:
— Pari fericită!
— Chiar sunt! Hai înăuntru! a strigat și ea.
Nu-mi plăcea deloc s-o văd pe Jude goală – simțeam că nu se cuvine –, dar ea zicea că sunt o mironosiță ridicolă și cum se face că un copil născut de ea a ajuns să fie stingherit de trupul omenesc?
Îmi amintesc că m-am așezat pe W.C., ca să nu trebuiască să mă uit direct la ea, pe când îmi povestea că un bărbat din trecutul său – un bărbat de care îi plăcuse mult în tinerețe – se ivise din nou. M-a cuprins fierbințeala, pentru că
mi-am zis că se referă, probabil, la tatăl meu. Bărbatul despre care nu aveam voie să vorbim.
Nu știam cine este tatăl meu, și îmi ziceam că nu știe nici ea. Când eram mică
și apărea vreun tată în cărțile pe care mi le citea, o întrebam. Arătam poza și ziceam:
— Ăsta-i tati al meu?
Iar ea râdea și zicea:
— Nu. Ăsta-i tati din carte.
— Unde-i tati al meu?
— Tu n-ai, Emma. Suntem doar noi două.
Cred că, după o vreme, a eliminat cărțile care aveau în ele tați, pentru că n-am mai citit vreodată din ele.
Firește, când am crescut un pic mi-am dat seama că toată lumea are un tată, dar am priceput din tăcerea lui Jude în această chestiune că nu trebuie să pun întrebări. Așa că mi-am născocit unul. Era înalt și arătos și amuzant și deștept, și în unele zile cânta la chitară, iar în altele scria cărți, și mă ducea în vacanță în locuri îndepărtate. Să mori de râs, de fapt, pentru că nimeni dintre cei pe care îi VP - 47
