A fost o anchetă care s-a terminat înainte să se desfășoare, și reporterul lui Post din Midlands s-a ocupat de proces, dar Kate a fost trimisă să încerce să discute VP - 65

cu familia. I-au spus să plimbe ursu’. Ei i-a părut bine. Arătau ca distribuția din Eliberarea 18.

S-a întors la luna martie, 1970, când Alice a fost luată, și s-a uitat lung la fotografiile cu Angela și Nick Irving părăsind spitalul din Basingstoke fără nimic în brațe. Kate a cercetat imaginile în alb-negru, cu granulație mare, ale tinerei perechi. Mama arăta distrusă, cu brațele înfășurate în jurul propriului corp, ca și cum și-ar fi legănat durerea. În loc de pruncul său, și-a zis Kate, și a despăturit cu grijă următorul articol.

Geoff ținuse minte bine. Primele articole despre dispariția lui Alice au fost urmate rapid de articole care făceau aluzii transparente la posibila implicare a mamei. Ele păreau să-și aibă rădăcina într-o percheziție făcută de poliție în casa familiei Irving, la trei săptămâni după ce Alice dispăruse.

„Cercetări de rutină ale poliției” era comentariul oficial, însă ziarele au publicat fotografii cu polițiștii care aveau în mâini lucruri din casă. Și cu Angela Irving condusă spre o mașină a poliției. Cu brațele din nou înfășurate strâns în jurul mijlocului.

Să fie vinovăție ceea ce ține în ea? s-a întrebat Kate, și și-a notat numele polițistului care s-a ocupat de caz. Avea să vadă dacă mai e pe acolo.

Kate a mers cu viteză mai departe, cercetând titlurile să vadă rezultatul interogatoriului, dar nu a mai fost pomenit. Doamna Irving n-a fost acuzată de nimic, din câte vedea, și articolele despre Alice s-au tot redus către sfârșitul lui 1970. Ultimele decupaje erau articole la comemorări – Ce s-o fi întâmplat cu bebelușul Alice? etc. – sau numele îi apărea pe listele cu copiii dispăruți întocmite ca fundal în noi cazuri de răpire.

Kate a observat că Angela nu era pomenită în ultimele articole comemorative. Rapoartele arătau că ea și soțul plecaseră în străinătate. Așadar, dispăruse și ea.

Registrul electoral online avea mai mult de o duzină de apariții curente pentru Angela și Nicholas Irving. Erau împrăștiate peste tot prin țară, dar niciuna în Basingstoke.

Kate se uita pe notele făcute când Joe a anunțat-o că a descoperit că Angela Alice Irving nu e moartă și că a găsit căsătoria ei cu Nick și datele de naștere ale celorlalți doi copii ai lor – Patrick și Louise – unul căsătorit și amândoi locuind în Hampshire.

Kate a zâmbit. Dăduseră de urma locului în care era acum Angela. Și îi avea pe Angela Alice și Nicholas Irving înregistrați în Winchester.

L-a sunat imediat pe Bob Sparkes.

18 Deliverance, film american din 1972.

VP - 66

— Bună, cred că o să pornesc spre voi pentru cazul copilașului de pe șantier.

Bebelușul Alice de care ai pomenit se numește Alice Irving și mama ei, Angela, locuiește în Winchester.

— Zău? a zis Sparkes. Părea bucuros. Nefiind dintre cei care sar în sus de bucurie, a adăugat: Bravo, Kate! Va fi interesant să auzim ce are de spus. Cum e cu celelalte cazuri? Fetița din mașină și țâncul din cărucior?

— I-am găsit, dar cred că sunt prea mari. Cu siguranță nu sunt nou-născuți.

— Bine, atunci. Ceva noutăți despre cercetările Poliției Metropolitane?

— Nu, nimic. Se desfășoară în acest moment o mare operațiune antitero. Nu vreau să le stau în cârcă. De asemenea, îl caut pe polițistul care a condus căutarea inițială a lui Alice – detectivul inspector Len Rigby. Nu cumva știi tu dacă mai trăiește?

— O să mă interesez și te sun dacă-l găsesc. Probabil că a ieșit demult la pensie.

— Da, e o încercare cu bătaie lungă.

— Bun, dă-mi de știre când ajungi aici, a zis.

A zâmbit în sinea ei.

— Sigur. Acum o să-i dau telefon doamnei Irving.

20. Luni, 2 aprilie 2012

ANGELA

Avusese presimțirea că în dimineața aceea se va întâmpla ceva. Un zumzăit în cap. Nick tăcea, verificând o comandă pentru angrosistul de produse pentru instalații sanitare în vreme ce-și mânca fulgii de porumb, dar ea se simțea înconjurată de zgomote. Abia l-a auzit când și-a luat rămas-bun, la plecare.

A șezut o vreme cu numărul lui Kate Waters în față, în vreme ce-și termina cafeaua, și și-a făgăduit că o să sune la prânz.

Dar telefonul a sunat înainte de mijlocul zilei.

— Alo, vă cer scuze că vă deranjez, dar încerc să iau legătura cu Angela Irving, a spus o voce de femeie.

O voce plăcută, și-a zis ea. Politicoasă. Caldă.

— Eu sunt, a zis. Cu ce vă pot ajuta?

VP - 67

— Oh, îmi pare atât de bine că v-am găsit, doamnă Irving. Sunt Kate Waters, de la Daily Post. Mă întreb dacă aș putea vorbi cu dumneavoastră despre un articol la care lucrez…

Angela a spus:

— Am sperat că o să mă sunați.

A fost o frântură de tăcere, cât Kate Waters și-a dat seama că mișcarea îi fusese anticipată.

— Da? a zis repede. Așadar, ați văzut articolul pe care l-am scris săptămâna trecută, doamnă Irving?

— Da, a spus Angela. Credeți că pruncul e Alice?

— Dumneavoastră asta credeți? a zis jurnalista.

— Nu știu. Nădăjduiesc…

Și Angela a izbucnit în plâns.

Kate Waters a așteptat să se liniștească, murmurând în receptor că nu dorise s-o întristeze, că înțelege cât de dureros poate să fie, chiar și după toți acești ani.

Când Angela a vorbit din nou, în cele din urmă, n-a spus decât:

— Atunci ar fi mai bine să veniți aici. Aveți adresa mea?

Kate Waters a spus că ajunge acolo în vreo două ore, și cele două femei și-au spus la revedere.

Angela a rămas așezată acolo până când a auzit ciocănitul la ușă. Avea mintea plină de Alice. De ziua în care a dispărut. De zilele care au urmat.

După aceea n-a mai fost în stare să se întoarcă la munca de soră medicală.

Nu suporta să fie într-un spital. Mirosul saloanelor, uniformele scrobite, pantofii cu șireturi o trimiteau direct la pierderea sa. S-a luptat cu durerea copleșitoare acasă, în intimitate. Amândoi au făcut asta. Fiul lor, Patrick, a fost dus la bunica lui, și casa răsuna de ecoul lipsei lui.