VP - 58
— Noroc, prietene! a strigat Maiorul din partea cealaltă a încăperii, în vreme ce Criminalistul ridica sacul de gunoi plin cu dovezile carierei sale.
Kate și-a ridicat carnetul de însemnări și a început să-l pocnească de birou.
Ceilalți reporteri au făcut la fel, iar corectorii și jurnaliștii cu funcții superioare s-au alăturat cacofoniei, izbind în mese cu pumnii și cu ce le cădea în mână. Au acompaniat cu bubuituri ieșirea Criminalistului, așa cum cerea tradiția. Era o izbucnire de emoție într-o nouă lume cenușie, și el a plâns în vreme ce pleca de acolo ultima oară.
— Mă duc să dau pe gât ceva, a zis Maiorul. Am nevoie de o băutură.
18. Vineri, 30 martie 2012
KATE
Cheshire Cheese era un labirint de ascunzișuri și cotloane cu lambriuri din Fleet Street. Fusese bârlogul jurnaliștilor – scena unor încăierări, sărbătoriri și priveghiuri – până ce ziarele s-au împrăștiat în cele patru colțuri ale capitalei, în anii ’90. Acum, Cheese își făcea reclamă ca relicvă plină de culoare a acelor vremuri. Noii proprietari le spuneau vechi anecdote despre știri-bombă și camaraderie la toartă turiștilor și celor de la periferii care lucrau în oraș și care umpleau acum localul. De parcă jurnalismul ar fi aparținut altei epoci.
Dar mirosul rămăsese același, și-a zis Kate, în vreme ce-și scutura umbrela de ploaia ce nu se mai sfârșea și trecea printre cei care beau în picioare către salonul privat de la etaj. Bere veche și răsuflare scurtă.
Hărmălaia era din ce în ce mai mare pe când urca pe scară și s-a năpustit asupra ei când a ajuns la petrecere. Criminalistul era în mijloc, împărțind halbe de bere peste capetele foștilor colegi, cu obrajii înroșiți, zbierând și transpirând deja.
S-a uitat rapid în jur, trecerea în revistă cu ochi de reporter. Cine-i aici? Cine-i interesant? De cine vreau să mă feresc?
Ochii i s-au luminat când a văzut polițaii din colț. Era o adevărată adunare a clanurilor. Vedea Biroul de presă al Poliției Metropolitane aproape în întregime
– chiar și pe Colin Stubbs, când s-a mai uitat o dată și părea că sunt acolo detectivii din fiecare caz important de care se ocupase Post.
— Bob, a strigat peste hărmălaie, croindu-și drum prin mulțime.
El n-a auzit-o.
VP - 59
Detectivul inspector Bob Sparkes era adâncit în discuția cu alt polițist. Nu-l mai văzuse de când Jean Taylor fusese judecată pentru rolul ei în răpirea Bellei Elliott. Vorbiseră la telefon de fiecare dată când Kate scrisese despre Jean –
apelul, poveștile despre scrisorile ei către părinții altor copii dispăruți sau împrietenirea ei cu unii criminali faimoși aflați în închisoare –, dar de atunci Kate nu mai scrisese vreun articol despre teritoriul lui din Hampshire.
Brusc, a dat cu ochii de ea și i-a zâmbit. Kate a simțit un mic fior. Ridicol. Câți ani ai? și-a zis, furioasă. Dintr-odată, nu știa cum să-l salute. Strângere de mână
sau pupic pe obraz?
Era clar că inspectorul Sparkes n-are o astfel de dilemă, i-a întins mâna imediat și ea i-a strâns-o cu căldură.
— Bună, Bob, a zis ea. Mă bucur să te văd.
— Și eu mă bucur să te văd, Kate, a zis el, continuând să zâmbească. Trebuie să fi trecut mai bine de un an.
— Mai degrabă doi ani, l-a corectat ea.
Încă îi ținea mâna în mâna ei. I-a mai strâns-o o dată și i-a dat drumul.
— Iat-o pe Kate Waters, jurnalista despre care îți spuneam, i-a spus inspectorul Sparkes unui coleg mai tânăr. Kate, el este detectivul sergent Chris Butler.
— O, am auzit totul despre tine, a zis tânărul sergent. Șefu’ e cel mai mare admirator al tău.
Kate și Bob s-au îmbujorat, în vreme ce sergentul rânjea. Amândoi au început să vorbească deodată, împiedicându-se fiecare de vorbele celuilalt, și apoi au tăcut. Bob a fost cel care a cârmit discuția către ape mai liniștite.
— Așadar, de ce anume te ocupi acum, Kate? În ce ți-ai înfipt colții?
Ea i-a aruncat o privire recunoscătoare și s-a pus pe povestit, ascunzându-se după amănuntele poveștii cu copilașul. De fapt, în ultimele două zile lucrase la un articol despre o cerere de decontare a cheltuielilor prezentată de un parlamentar – „obligatoriu pentru un redactor”, spusese Terry –, dar copilașul îi venise pe loc în minte. Părea că îi răsună în subconștient, ca o melodie enervantă. Parazitul ei mental.
A încercat să mute discuția la cererea scandaloasă a parlamentarului de a i se deconta „distrarea membrilor electoratului”, dar Bob a oprit-o, întrebând de progresul legiștilor și istoricul zonei. Tânărul sergent începuse să arate plictisit, și Kate vedea că-și caută un pretext s-o șteargă de acolo. Bob s-a prins și el.
— Chris, n-ai vrea să-i aduci lui Kate o băutură? O să moară de sete stând aici cu noi.
VP - 60
Sergentul Butler a încuviințat din cap, a așteptat ca ea să-i spună ce dorește și s-a făcut nevăzut în mulțime.
Cei doi s-au uitat unul la celălalt.
— E prea mult zgomot aici, Kate, de-abia te aud. Vârsta… a zis Sparkes. Chris n-o să se întoarcă decât după secole, dacă pune Gordon mâna pe el. Hai să
mergem la parter și să bem ceva în liniște.
Ea l-a urmat, observând părul încărunțit și peticul de chelie de pe capul lui care se îndepărta. Și totuși, era sexy.
S-au așezat la o măsuță lipicioasă, el cu o coca-cola fără zahăr, ea cu un pahar de vin alb călâu.
— Prin urmare, copilașul ăsta. Au vreo idee cine ar putea fi? a zis el, reluând imediat firul discuției lor.