Angela și cu mine nu ne putem lua ochii una de la cealaltă. Chiar și când inspectorul Sinclair ne vorbește, noi ne uităm una la alta, sorbindu-ne din priviri.

Arată ca mine. Arăt ca ea.

Mă simt de parcă aș fi într-un vis suprarealist. N-am încetat să mă gândesc la Jude ca la mama, dar simt că aș putea s-o iubesc și pe străina asta.

Inspectorul Sinclair voia să aștepte înainte să ne pună față în față. Era îngrijorat că ar putea fi prea mult pentru toată lumea. „Ești într-o stare fragilă, VP - 248

Emma”, a zis după ce Jude a fost dusă la secția de poliție. „Sunt o mulțime de lucruri de asimilat. Ce-ar fi să așteptăm o zi, ca să te poți pregăti?”

Dar nu l-am lăsat să plece fără mine. Eram îngrozită că Angela m-ar putea respinge, dar trebuia s-o văd. Să fiu sigură.

În mașină, mă gândeam că în tot acest timp căutasem un tată, când ar fi trebuit să-mi caut mama. Paul a stat lângă mine pe bancheta din spate, ținându-mă de mână, dar neputând să vorbească.

Și când am văzut-o năvălind pe ușa din față și alergând spre mașină, am știut că e ea. Voiam s-o ating, ca să văd dacă e aievea, și mi-am lipit mâna de a ei prin geam.

Dar nu știu prea bine ce o să se întâmple acum. Euforia s-a redus până la un zumzet plăcut în capul meu, dar în stomac am ghimpi de teamă. Încă mi-e frică.

Frică de cum vor ieși lucrurile. Poate că o să-i pierd pe toți. Jude o să meargă la închisoare pentru ce a făcut, iar Angela… s-ar putea să nu mă vrea.

— Emma, zice ea, ca și cum ar putea să-mi citească gândurile. N-am încetat nicio clipă să mă gândesc la tine. Nicio clipă.

— N-a încetat, zice Nick.

Tatăl meu. Se tot uită în altă parte, de parcă sunt prea mult pentru el. Dar Angela nu.

— Am crezut c-o să fim în siguranță la spital, zice ea. Dar nu eram. Când m-am întors de la duș, am știut de îndată ce am intrat în cameră că sunt singură.

Era o tăcere atât de nefirească, încât am simțit că leșin și a trebuit să mă agăț de ușă. Totul era anapoda, dar nu-mi dădeam seama în ce fel. M-am dus la pătuțul tău și nu era decât o mică adâncitură în cearșaful de bumbac alb care arăta că ai fost acolo. Am pus mâna pe pătuț – nu-mi venea să cred că ai dispărut – și am scotocit prin toate ungherele, să nu fii ascunsă pe undeva, și ți-am simțit pentru ultima oară căldura. Mama mea plânge. Nu-mi puteam aminti dacă te-am mai privit o dată înainte să ies din cameră. N-ar fi trebuit să plec de lângă tine.

Întind mâna și o prind pe a ei. E prima dată că ne atingem. Mâna ei e moale și caldă și o strâng.

— N-a fost vina ta, zic.

84. Miercuri, 16 mai 2012

EMMA

VP - 249

După două săptămâni stau în sala de așteptate a tribunalului, împreună cu Mick și Kate. În cinstea ocaziei, Mick și-a pus o cravată oribilă, pătată, și a adus în buzunar un sandviș Egg McMuffin – „Am întârziat un pic în dimineața asta”, ne-a explicat.

„Nicio grijă, o să fiu gata”, i-a spus lui Kate când a luat ultima înghițitură. „Mă

duc afară pentru sosire. Abia aștept să-i văd mutra”. Kate poartă un costum sobru negru, cu cămașă albă. Arată ca recepționera unui cioclu. Umblă de colo colo, vorbește cu inspectorul Sinclair într-un colț.

Articolul ei despre mine și Angela a făcut mare vâlvă când a apărut. A trebuit să-l scrie cu multă grijă, a zis ea, lăsând deoparte orice l-ar fi putut identifica pe Will ca violator și ocolind rolul lui Jude. Era un rând în care scria: „Poliția a arestat o femeie de 73 de ani ca parte a investigației”.

„Nu vreau să mă fac vinovată de eșecul proceselor lor”, mi-a spus. „O să fie destul timp mai târziu să spun partea aceea a poveștii”.

În ziua de după prima mea întâlnire cu Angela, Post a pus regăsirea noastră

pe prima pagină și pe încă trei pagini în interior. Erau fotografii cu noi îmbrățișate. Era prima oară că ne îmbrățișam; aproape că am avut nevoie să ne îngăduie Mick.

„Haideți odată”, a zis el, pe când noi stăteam sfioase una lângă alta, niciuna gata să facă prima mișcare. „Ați așteptat asta patruzeci și doi de ani.

Îmbrățișeaz-o, Angela”.

Mick a tot țăcănit cu aparatul lui o veșnicie, dar când s-a oprit nu ne puteam desprinde una de alta.

Joe a izbucnit în plâns și Kate l-a înconjurat cu brațul. Toată lumea părea că

se îmbrățișează.

•

Dar aici nu-i fericire. Aici e locul în care a început chinul meu. Și în care se va sfârși. O să fie prima oară că-l văd pe Will din ziua aceea, acasă la el. N-aveam de gând să vin, dar inspectorul Sinclair a zis că Will o să se împotrivească la fiecare pas. Presupun că știam că așa o să facă. Aroganța lui nu l-ar lăsa să se poarte altfel. Kate a spus că a auzit că el dă toată vina pe Soames. Chipul lui Soames a putut fi identificat în fotografii. El era cel cu cazierul de delicte sexuale.

N-am putut să-l las să creadă că am dat înapoi. Așa că am venit. Ca să-i arăt că sunt tot aici. Ca stafia lui Banquo.

Își face apariția, țanțoș.

„Am venit să-mi susțin nevinovăția”, zice pe treptele tribunalului, întorcându-și profilul cel mai fotogenic către aparatul de fotografiat al lui Mick.

VP - 250

Îmi simt fiecare centimetru de piele ca și cum ar fi luat foc, pe când mă ridic de pe scaun și-mi înfrunt agresorul. El pare uluit și expresia pentru public dispare. Nu-i decât un bătrân speriat.

Jude nu-i aici. De când a fost arestată s-a retras față de mine, față de toată

lumea. Pare că a intrat la apă în zilele de după mărturisire și refuză mâncarea.

Barbara stă cu ea de când a ieșit pe cauțiune. Ca să o îngrijească – reluând relația de unde o lăsase, acum atâția ani. I-am spus lui Jude că n-o urăsc. Dar cred că da. Am încercat să înțeleg de ce m-a luat de la spital, ce a împins-o la asta. Am încercat să mă pun în pielea ei cea disperată. Dar nu mă pot gândi decât la chipul Angelei când a descoperit că am dispărut. Și la anii ei de chin.

Când am întrebat-o pe Jude cum a putut trăi cu ea însăși, știind prin ce treceau ei, a zis că s-a silit să nu se gândească la ei.

„Aveau alți copii”, a zis, de parcă asta ar fi făcut ca lucrurile să fie corecte.

Voiam să strig la ea, dar n-avea rost. Îi este ca un scut faptul că nu se gândește decât la ea. Sentimentul ei de îndreptățire. Ori de câte ori voia un lucru, îl lua, oricare ar fi fost consecințele, pentru că simțea că îl merită.

Acum înțeleg de ce m-a alungat fără șovăială. Trebuia să-l aibă pe Will. Eu eram o victimă colaterală.

Angela nu vrea să vorbească despre ea. Nu vrea să-i pomenească numele.

Zice că vrea să se concentreze pe viitor, nu pe trecut.

Vorbim la telefon în fiecare zi cu o familiaritate din ce în ce mai mare, și mă

întreb dacă o să-i zic vreodată „mamă”. Încă nu. Săptămâna viitoare o să-i văd pe fratele și pe sora mea. Cred că sunt pregătită acum, și Angela vrea să ne întâlnim. Nu știu prea bine ce cred ei despre asta. Despre mine. Șocul reapariției mele trebuie să-i fi marcat și pe ei. Sunt copilul absent care a iscat atâta suferință în familia lor. Angela zice că sunt încântați că am fost găsită, dar ea vrea ca toată lumea să fie fericită. Eu trebuie să iau lucrurile pas cu pas.