— Trebuie să merg acasă, Kate. Trebuie să-i spun lui Harry unde sunt. O să-și iasă din minți de îngrijorare, zic.
Fața lui Kate e palidă și vorbește cu mine de parcă aș fi un pacient din spital.
Voce joasă, ritm liniștitor.
— Te duc eu acasă, Emma. Probabil că acum ești obosită și prea răscolită ca să gândești cum trebuie. Ai nevoie de timp ca să-ți aduni gândurile.
Totul sună atât de încurajator și normal . Adună-ți gândurile. Asta ar trebui să
fac. E ceea ce spune Paul când e îngrijorat de ceva. Dar n-am nevoie să le adunpe ale mele. Sunt acolo de ani întregi.
•
Când ne întoarcem în sală, Harry stă pe un scaun, cercetând cu privirea ringul de dans, frământându-și mâinile și arătând îngrijorată.
— Unde dracu’ ai fost? țipă de cum dă ochii cu mine. Să dispari așa! Te caut de-o jumătate de oră.
Dar amuțește când îmi vede fața. Probabil că arăt îngrozitor, pentru că mă ia de braț, mă conduce afară și șoptește:
45 Ilex, planta cu bobițe albe sau roșii folosită ca decorațiune de Crăciun.
46 Companie care comercializează cu precădere produse farmaceutice și cosmetice.
VP - 196
— Ce s-a întâmplat, Emma? Unde ai fost?
— Am vorbit cu Kate, asta-i tot. Îmi pare rău că ți-ai făcut griji, îi spun, încercând să-mi fac vocea să nu tremure.
— Despre ce? Despre ce ați vorbit? zice ea.
— Nu contează acum. Sunt cam obosită, Harry. Mă întorc acasă. Mă duce Kate cu mașina.
Harry se uită dincolo de mine, la Kate. Ea vorbește cu un tip tânăr de lângă
mașină, dându-i bani de taxi.
— Ai supărat-o? strigă la ea, și tipul arată speriat, de parcă l-ar acuza pe el.
— Nu, nu m-a supărat, Harry, zic. Aș vrea să înceteze. Nu mai fac față altor emoții. A fost prea mult pentru mine, seara asta. Să văd pe toată lumea. O
mulțime de amintiri, nu toate plăcute.
Mă strânge de braț.
— Îmi pare rău, Emma. N-ar fi trebuit să te silesc să vii. Vin cu tine acasă.
Scutur din cap.
— Sunt bine.
Firele poveștii continuă să mi se învârtească prin cap și încă nu le pot împărtăși nimănui altcuiva, nici măcar celei mai bune prietene. Harry ar fi tulburată și furioasă pe mine și ar trebui să fac față emoțiilor ei, pe lângă ale mele. N-ar pricepe de ce am ales să-i spun unei străine secretele mele. Dar părea atât de sigur. Eram aproape anonimă.
— Te sun dimineață, a strigat după mine, fluturându-și mâna, amărâtă, pe când pornim.
E drum lung până acasă, șerpuind pe străzi întunecoase, apoi în luminile orbitoare ale șoselei cu două benzi.
Nu vorbim mult. Eu arăt drumul. Aici la stânga, treci de sensul giratoriu. Dar și Kate, și eu suntem adâncite în gânduri. Eu îmi retrăiesc rușinea. Și sunt bântuită de oroare.
•
În casă este întuneric deplin când intru. Paul n-a lăsat aprinsă lumina din hol.
Stau o vreme în întuneric, incapabilă să pun un picior în fața celuilalt, cu gândurile bulucindu-se peste mine.
— Emma, ești bine? Ce faci acolo, jos? strigă Paul, cu vocea somnoroasă.
— Nimic. Îmi scot paltonul, strig și eu. Culcă-te la loc.
Aprind lumina și trebuie să închid ochii ca să nu orbesc. Îi deschid încet, tatonând strălucirea. Totul arată exact așa cum era când am plecat, în seara asta. Haina lui Paul atârnă strâmb în cuier, plicuri cu corespondență nesolicitată
pe masă, pantofii mei aliniați lângă covoraș. Dar totul s-a schimbat.
VP - 197
Am vorbit. Acum o să vină poliția. Am nevoie de timp ca să mă gândesc. Să
fac planuri.
