Eram tare ingenioasă. Creierul meu rapid depista primejdiile. Aproape că mă
simțeam mândră de copila-eu. Aș fi luat un 10 pentru înșelătorie.
Kate dă din cap și nu-și ia ochii de la mine. Știu că vrea să întrebe mai multe despre cum am ajuns însărcinată și ce s-a întâmplat cu copilașul meu, dar sunt prea multe de spus. Trebuie să le dau drumul câte puțin, altfel o să se reverse din mine și o să mă înece. Mă simt amețită. De parcă o să-mi explodeze capul.
— Ce s-a întâmplat când te-au apucat chinurile nașterii, Emma? N-aveai cum să ascunzi asta, zice.
— Nu, a fost ca un coșmar, zic. Dar eram singură. S-a întâmplat atât de repede, nașterea în sine. M-a durut spatele o zi sau două și apoi a curs apă din mine și burta a devenit țeapănă. Era corpul meu, dar nu corpul meu, dacă mă
înțelegi. Pur și simplu mi-am pierdut controlul și, de fiecare dată când venea durerea, din ce în ce mai rea, mă țineam de marginea căzii și țipam până
răgușeam. Am crezut că mi-a venit ceasul morții. Îmi amintesc că o strigam pe mama, știind că nu-i acolo. Știind că sunt singură. Trebuia să fiu. Nimeni nu trebuia să știe.
Kate îmi strânge mâna așa cum strângeam eu cada. Și amintirile îngropate adânc năvălesc peste mine, bubuind la ușă ca să intre.
Mă văd, ca printr-o fereastră. Când lucrul acela a alunecat afară, lucios și aburind în camera de baie rece, am zăcut în balta de sânge de pe linoleum, lângă el. S-a răcit, pur și simplu, alături de mine.
Nu era așa cum scria prin broșuri. În vreme ce alte fete de la școală citeau peascuns Teama de zbor44 , eu mă uitam la cărți despre placente și cordoane ombilicale, șterpelite din sala de așteptare a unui spital. Cuvintele mă făceau să-mi vină să vărs, dar citeam mai departe, pentru orice eventualitate.
În baie, am tăiat cordonul ombilical cu foarfecă din trusa de prim ajutor și l-am învelit, împreună cu celelalte chestii care ieșiseră din mine, într-un exemplar 44 Fear of Flying, roman de Erica Jong apărut în 1973.
VP - 194
din Sunday Times din cutia de lângă ușă. Am deschis robinetele căzii și am intratîn apa călâie, privind cum se mișcă în jurul meu firele de sânge.
— Tăcerea de după strigăte e ceea ce-mi amintesc, îi spun lui Kate. Am avut noroc. Jude și Will erau la muncă. Nu eram decât eu și lucrul acela. Nu-mi amintesc dacă l-am privit, dar trebuie s-o fi făcut. Ca atunci când la televizor e ceva de groază și te uiți printre degete, ca să nu vezi oroarea întreagă. Nu-mi amintesc de fața lui. Nu știu nici măcar dacă era băiat sau fată.
— Doamne, Dumnezeule, e prima dată când spui cuiva toate astea? întreabă
Kate.
— Da, zic. Am încercat o dată să-i spun lui Harry, dar n-a priceput ce vorbesc.
Și nu-i puteam spune nimănui altcuiva. Știi, am făcut un lucru îngrozitor.
— Ce ai făcut, Emma? zice ea blând. I-ai făcut ceva copilașului tău?
— L-am îngropat, zic eu.
65. Sâmbătă, 28 aprilie 2012
EMMA
Kate amuțește când zic că am îngropat copilașul.
Îmi aud vocea, ca și cum ar fi a altcuiva, spunându-i că îngroparea copilașului a fost ușoară.
— A fost ca atunci când mi-am îngropat iepurașul, pe la nouă ani, zic. L-am învelit într-un ziar și o sacoșă, de nici măcar nu puteai ști ce-i acolo. Am săpat o groapă în grădină și l-am pus în ea și am tras pământul deasupra. N-a durat decât câteva minute și dispăruse. Am tras deasupra ghiveciul cel mare în care mama pusese narcise. Se vedeau căpșoarele ițindu-se din pământ. Apoi m-am întors în casă.
Îmi amintesc că nu mai trebuia decât să arunc prosopul plin de sânge pe care-l folosisem și ar fi fost ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Totul a revenit la normal. Eram atât de tânără! Nu știam că nimic nu va mai fi vreodată normal.
Îmi amintesc că am pus mâna pe burta mea golită și părea un balon la sfârșitul unei petreceri pentru ziua de naștere, moale și zbârcit. Mi-am răsucit prin sarafan pielea care atârna, ca să văd dacă sunt tot eu. Să simt ceva. Orice.
— Am crezut, prostește, că primejdia o să dispară după ce nasc, i-am spus jurnalistei. Plănuisem totul.
Aproape că râd acum de naivitatea gândului, dar atunci eram atât de singură.
VP - 195
— Când am acceptat, în sfârșit, ideea că va fi un copilaș, am hotărât să-l las la maternitatea din cartier ca să-l găsească o soră și să aibă grijă de el. Văzusem asta la știri, că surorile le dau nume copiilor abandonați – Holly45, dacă era de Crăciun, sau după polițistul care îi găsise, chestii de-astea – și îi țin strâns în brațe. Și familii iubitoare îi adoptă și totul se sfârșește cu bine, din punctul de vedere al publicului. Finaluri fericite peste tot.
Am încercat să-mi văd viața ca eroină într-un roman. Totul curat și aranjat.
Fără lucruri rămase în aer.
— Eram convinsă c-o să fie ușor. Aveam să fac bebelușul să țâșnească din mine ca în desenele din broșuri, să-l învelesc într-o păturică albă pe care aș fi cumpărat-o pe ascuns de la Boots46 și să-l pun ușurel pe jos la toaletă, apoi să
plec. Lumea intră și iese de la toaletă tot timpul. N-aveau să treacă nici cinci minute până să fie găsit bebelușul. Dar nu fusese nevoie să fac asta. L-am învelit în schimb într-un ziar și o sacoșă de la Boots.
— Oh, Emma! zice Kate. Și ai ținut toate astea în tine până acum. Până ce a fost găsit cadavrul lui Alice.
— E bebelușul meu în grădină! mă aud țipând. Bebelușul meu!
O văd pe Kate tremurând și agățându-se de volan ca să se liniștească. O
înspăimânt. Mă înspăimânt pe mine însămi. Parcă-s nebună. Trebuie să mă
opresc.
