— Copilașul tău? întreabă Kate. Ce vrei să spui?
Cred că voiam ca ea să întrebe. Voiam să spun. Voiam să scot totul din mine.
Ea putea fi lama mea de ras.
— Am rămas gravidă când aveam paisprezece ani, zic.
— Doamne, erai copil încă, zice și mă prinde de mână, ca și cum mi-ar oferi iertarea păcatelor.
Credeam că, atunci când aveam să mărturisesc, în cele din urmă, vor fi țipete și învinuiri, dar lumea nu se oprește în loc. Încă mai stăm pe zid și fumătorii continuă să le facă semne cu mâna celor care trec cu mașina.
— Vrei să mergem undeva să stăm de vorbă? zice ea. Probabil că ți-e frig.
Royal Oak e chiar după colț.
Scutur din cap. Nu pot suporta gândul la alți oameni.
— Sau am putea sta în mașina mea? propune Kate, ca și cum ar înțelege.
Poate că înțelege. Nu știu de ce, dar am încredere în ea.
În mașină, începe cu întrebări blânde, vrea să afle dacă a mai știut cineva. A știut Jude, ori Barbara? Scutur din cap.
Și ea spune:
— Cum ai păstrat taina? Ce speriată trebuie să fi fost! Nu există acuzare în tonul ei, doar compasiune. Nu-mi spune să nu mai vorbesc despre asta, ca Harry. Nu crede că sunt nebună.
Vreau să-i povestesc despre minciuni și cum mi-am ascuns burta în sarafane largi, și știu că o să mă asculte.
64. Sâmbătă, 28 aprilie 2012
EMMA
VP - 192
— La început nu mi-a venit să cred, zic. Mi-am spus că nu poți rămâne însărcinată după o singură dată. Mi-am spus că ciclul nu vine regulat la vârsta mea – toate cucoanele care dau sfaturi prin reviste ziceau asta. Mi-am spus că
am numărat greșit săptămânile. Mi-am spus că mă îngraș din cauză că mănânc prea multe dulciuri. Mi-am spus că pâlpâirea din stomac e neliniștea din pricina examenelor. Dar trupul meu spunea altă poveste.
Kate își înclină capul într-o parte.
— Oh, Emma! șoptește.
— Când au început grețurile am crezut că am mâncat ceva stricat. Mama pățise asta, și eu o îngrijisem. Dar la mine nu trecea, și vomitam aproape în fiecare dimineață, deschizând robinetele din baie ca să nu mă audă nimeni și dând cu dezodorizant ca să nu simtă nimeni mirosul rușinii mele.
Mă întorc spre Kate. Am nevoie ca ea să știe că nu eram o proastă. Eram cam neștiutoare în privința băieților și a sexului, dar nu eram proastă.
— Știu că e greu să mă creadă cineva – mai ales acum, când toată lumea vorbește despre sex dar, cu toate că știam ce se întâmplă, m-am gândit că pot face să treacă totul dacă-mi încordez voința. Nu m-am gândit să fac avort sau să
beau gin într-o cadă cu apă fierbinte. Asta ar fi însemnat să recunosc că e adevărat. Credeam că pot opri totul prin puterea gândului. Aveam să „mă fac bine”, de parcă ar fi fost doar o boală. Nici măcar nu m-am gândit când ar fi trebuit să se nască pruncul. Asta n-avea să se întâmple.
Kate se foiește lângă mine, caută în geantă un șervețel și mi-l dă. Nu-mi dădusem seama că plâng.
— Dar, Emma, spune, cum de n-a observat nimeni ce se petrece? Trebuie să
fi sărit în ochi.
— Păi, n-au observat. Nu i-am lăsat eu. Am dus o viață dublă: Emma școlărița și Emma fata care intrase în belea. Dar nu putea să dureze. Adevărul bubuia în ușă, cerând să fie recunoscut, ca o femeie nebună aflată în pod. Presupun că era un soi de nebunie.
— Trebuie să-ți fi ieșit din minți de îngrijorare. Și la vârsta aceea! Cum ai făcut față? zice Kate.
— Nu știu, acum. Dar atunci a început Oroarea, acel sentiment copleșitor că
lumea e pe cale să se sfârșească.
— Dar cum a fost când sarcina a început să se vadă? zice Kate.
— Asta a fost partea cea mai rea, zic. Nu puteam suferi să mă uit la mine în oglindă. Burta îmi tot creștea. O înfășuram strâns cu eșarfe și purtam sarafane lălâi și stăteam în camera mea, departe de prieteni și de familie, spunând că am nevoie să fiu lăsată în pace. Eram îngrozită că vor vedea și vor ști. Eram sigură că
VP - 193
își puteau da seama din profil, așa că am devenit obsedată să stau întotdeauna cu fața la mama și n-am mai îmbrățișat-o. Vedeam că o doare când o respingeam, dar nu puteam să risc.
Acum nu mă mai pot opri din vorbit. Acum, că m-am pornit. Și îi spun lui Kate cum mâncam sus, în camera mea.
— Lui Jude nu-i convenea, dar iubitul ei, Will, i-a spus să nu facă mare caz.
Era bucuros să nu le stau în cale. Și, pe măsură ce burta îmi creștea, îngrămădeam mai multă mâncare pe farfurii, pe care apoi o aruncam, ca să am o scuză că mă îngraș.
